Felicia Crețu s-a născut la 25 octombrie 1995 la Chișinău. A absolvit facultatea de Drept European la Universitatea din Maastricht, Olanda. Și-a făcut debutul în jurnalism la TV8, unde a urmărit subiectele social-politice, iar acum face reportaje cu elemente de investigații la Proiectul Media „CU SENS”.
Luni
Nu ard de nerăbdare să sar din pat. E 5 și ceva, iar la 7 trebuie să pornim spre nord să-mi iau uși închise în nas și tot felul de alte minunății. După un weekend de regim de canapea în care mi-am vărsat lacrimile la desene animate, trebuie să mă transform într-un buldozer și să dau buzna peste oameni, și nu 1-2, dar cu cât mai mulți, cu atât mai bine. Gândul îmi fuge la epuizarea emoțională.
Oare asta să fie? Oare doar eu simt asta?
Jurnaliștii sunt predispuși la burnout, când ai de interacționat cu oameni, atât de imprevizibili în emoțiile lor, dar mai ales cu probleme. Mă adun. Mă pun la laptop să-mi introduc ultimele coordonate pentru locațiile pe care le voi colinda azi. Mă uit la ceas. Micule dejun, îmi pare rău, dar va trebui să renunț la tine astăzi. Cred mai degrabă lui îi pare rău de mine.
După ore lungi în Florești, eram gata să pun cruce pe succesul deplasării. Dar după una rece, vine una caldă. În 2 ore în Soroca mi-a revenit inima la loc. Mă întorc împăcată acasă, dar înghețată. Mă ia somnul în mașină.
Marți
Ora 1:50. Pirotesc deasupra cafelei să nu dea în foc. Pentru prima dată mi-o fac pentru a doua zi, care stă să înceapă. La 6 o luăm din loc, iar cafeaua de la benzinării te face să-ți verși sufletul. Oricum înainte de filmări sunt gata să-mi vărs sufletul și fără spălăturile din benzinării. Azi vom reveni la nord. Mă simt ceva mai în formă, dar entuziasmul nu ține tare mult. Când vorbesc în rusă obosesc de 2 ori mai repede, iar azi toată ziua filmăm prin Bălți.
Documentez un subiect legat de finanțarea campaniei electorale. E pentru prima dată când îmi cade pe mâini să fac așa ceva. Provocarea este să vorbesc cu cât mai mulți oameni, pentru a putea verifica ipotezele, iar asta înseamnă să-i găsesc, din vorbă în vorbă, la locul de muncă, prin birouri sau acasă. Nu puține au fost reproșurile că le furăm din timp și facem agenda presei cumpărate.
Respir adânc. Încrederea în presă este aproape inexistentă și nu e de mirare după ani în care politicienii au mirosit oportunitatea să-și tragă aproape posturi TV și ziare, iar pentru asta nu le trebuia nimic mai mult decât bani. Orice încercare să le demonstrez interlocutorilor mei că lucrurile la CU SENS stau cu totul altfel s-ar lovi de-un perete. Merg la următoarea ușă.
Drumul până la Bălți a fost cea mai lungă călătorie din acest an. Nici n-am observat cum a zburat anul într-un regim muncă-casă. Ce situație aparent banală, discutăm seara cu prietenul meu. După atâtea războaie și probleme depășite, a ajuns să-i vină de hac omului un virus luat prin mutații de la vreun animal sălbatic, cel puțin conform versiunii oficiale. Mă liniștește gândul că fiecare perioadă își are „virușii” și provocările ei. Este un proces continuu. Un alt ciclu din natură, până la următorul „virus”.
Miercuri
Verific pulsul de dimineață. Am sau nu poftă de muncă? În ultimele zile m-a preocupat să mă autodiagnostichez dacă am epuizarea emoțională. Simptomele le-am bifat parcă: am lucrat mult și cu entuziasm, dar am ignorat prieteni, timp liber, ieșiri în afara orașului, treburi casnice, iar apoi a venit apatia, ca o astenie de toamnă. Fără soarele de vară oricum lucrurile merg mai greu, dar încă vreau să cred că 2-3 zile de odihnă pot salva situația.
Văd postări din vacanțe la nisipuri albe și gospodine cântând în timp ce împletesc sarmale...
Deși n-am nicio legătură cu Crăciunul pe stil vechi, mă apucă o dorință să fiu și eu acolo, să simt din nou emoția așteptării. Cum reușesc sărbătorile astea să aducă bucurie și entuziasm parcă din senin? Măcar atâta magie să păstrăm.
Joi
Urmăresc puțin șocul cu care au fost întâmpinate evenimentele din SUA. Clădirea Congresului a fost ocupată de susținătorii lui Trump, nemulțumiți de victoria lui Biden, pe care o consideră falsificată. Nu sunt dată pe spate. Era de mirare ca tranziția puterii să fie fără incidente într-o perioadă când administrația prezidențială a operat cu încăpățânare cu adevăruri paralele. Polarizarea societății este o altă unealtă extraordinară exploatată la maxim de politicieni, aparent fără remușcări.
Dar astăzi îmi am propria luptă. Trebuie să fac sinteza ședinței serviciilor primăriei care a avut loc luni. În ultima jumătate de an am urmărit ce face primăria și întreprinderile subordonate pentru organizația Primăria Mea. M-au prins cu entuziasmul lor pentru a aduce orașul mai aproape de cetățeni și a-l scoate din abisul birocratic în care este ținut de funcționari. Mă enervez de câteva ori că rapoartele pe care le aud în această săptămână de la funcționari nu răspund pe deplin la întrebările primarului, care cere socoteală. De parcă e o înțelegere - să rabde să fie criticați în direct de primar, ca mai apoi să facă ca mai înainte. Mă simt neputincioasă și tare aș vrea să pot schimba ceva.
Vineri
M-o fi ajuns din urmă frigul din deplasările de la nord, că m-am sculat cu nasul un pic înfundat și o gâdilitură amuzantă în gât. M-a lovit și un somn până la miezul zilei, de-ar crăpa de rușine bunică-mea. Îmi iau inima în dinți și-mi planific prima vacanță din ultimul an pe care o vreau adevărată - mai lungă de 3 zile și cât mai departe de orașul sumbru și plin de glod.
Astăzi caut în arhive ce-a făcut primăria în ultimele luni pentru managementul deșeurilor, salubrizare și stația de epurare...
E cercetarea de jumătate de an prin care sintetizăm cu Primăria Mea principalele acțiuni și dacă se ține de promisiuni administrația municipală în privința problemelor care-i dor cel mai mult pe cetățeni: drumuri, aspectul orașului, corupția, curățenia, transportul public. Eu mă ocup de cel mai puțin flatant subiect - curățenia. Încerc să nu o dau în bară ca ultima dată, când am făcut o analiză stufoasă și lungă, de n-am vrut să o mai citesc nici eu după aia. V-am zis că am lucrat cu entuziasm. :)