Felicia Nedzelschi: născută la 23 mai 1992, Chișinău. A absolvit jurnalismul la USM, în presă în 2012. De cinci ani, jurnalistă la AGORA.md, ultimul an – editoare la același portal de știri. Mănânc pâine cu unt și politică, bodogănesc despre politicieni într-un podcast numit „Bilet în Parlament”. Mândră subalternă a unei pisici roșcate, care face raliuri pe la 5 dimineața. Pasionată de gătit și călătorii. Nu știu să merg pe bicicletă. Visez să am un câine și să ajung în Noua Zeelandă.
Luni
Pe timp de coronavirus, fiecare săptămână de-a mea seamănă una cu alta. Fiecare zi seamănă una cu alta, iar de luni până vineri timpul trece extrem de repede, deloc ca la școală, atunci când două lecții de matematică una după alta, miercuri, marcau jumătatea unei săptămâni îngrozitor de lungi.
Mașina noastră stă de-a dreptul răpănoasă, în curte, tristă și plină de glod, după o escapadă la Costești-Stânca sâmbătă. Ne-a prins o ploaie mărunțică și rea, pe un drum de țară printre porumb. Când ne plimbam pe drumul plin de noroi dintr-un cioclej în altul, ne gândeam doar cum să ajungem cu bine acasă. Acum a rămas doar grija „dușului” pentru prietena noastră cu patru roți, pentru care tocmai am plătit un credit.
La muncă, luni e zi de ședință. Raportăm planificări, privim noile date COVID-19. După ce ajung să văd datele, încep să mă tem să ies afară. Seara, îmi conectez Netflix și privesc un documentar despre... menstruație. Știați că în India, nu departe de capitală, nu toate femeile știu ce li se întâmplă exact în această perioadă a lunii? Să știți: de fapt e o ofrandă zeilor.
Marți
Se împlinește o lună de când ne-am căsătorit. Prima aniversare nostimă, cu ocazia căreia m-a felicitat mama răzând. Toată ziua am muncit de parcă e o zi ca toate altele, și abia la ora 21 am decis să coacem niște plăcinte, în loc de tort de sărbătoare. Le-am mâncat pe înserate, fără jenă, însă cu nasul înfundat din cauza ambroziei, care îmi macină zilele în august-septembrie. Eram o combinație dintre cartof și vișină: nasul – ca un cartof, iar plăcinta – cu vișină.
În aceeași zi am filmat cu toții o felicitare pentru colega noastră de muncă, Adriana. Am montat video cum m-a dus capul și i l-am transmis. Așa-s felicitările în pandemie: pe video și de departe. N-am mai stat alături de colegi, în același birou, din 13 martie. Tocmai s-au făcut cinci luni.
Miercuri
Munca mergea cătinel, până în momentul în care deputatul democrat Nicolae Ciubuc a decis să-mi încurce să fac piure de cartofi.
Cum e posibil, vă întrebați voi? Ei bine, de când biroul e acasă și casa e la birou, nici pauzele de masă nu mai sunt ce-au fost (asta pe cât e de posibil ca un jurnalist să aibă pauză de masă). Pe la ora 14, m-am mutat cu laptopul la bucătărie și, citind o știre cu un ochi, cu altul priveam cartofii pe care am pornit să-i decojesc pentru un piure, așteptându-mi soțul care trebuia să vină de la o filmare.
La ora 14:00, când colegii mei erau ocupați cu alte treburi, la un briefing a ieșit Ciubuc, să ne vorbească despre marile soluții pe care coaliția le-a identificat pentru agricultori. Iaca na, și eu tocmai am pus la fiert cartofii!
Ca să vezi, alesul poporului s-a lăudat tocmai 40 de minute. Dacă-mi lăsam cartofii să fiarbă atâta, și cratița devenea parte din piure. Dar stați așa, mai trebuie de scris și știrea. Anevoioasă, la un subiect la care nu-s deloc bună.
Așa am ajuns să mănânc la 15:15, iar piureul l-a făcut Ștefan, chiar dacă eu m-am pornit să-l fac pentru el.
Seara, Ministerul Sănătății ne-a anunțat că s-au înregistrat 626 de cazuri de COVID-19. Panicată, am sunat-o pe mama, care e în grupul de risc, și am insistat din răsputeri să nu se mai ducă la piață încercând să vâneze cele mai dulci și bune „perje pentru povidlă”.
Joi
M-a plesnit Italia, că tot e ultima destinație de călătorie pe care am avut-o până la pandemie. Așa am ajuns să fac un fel de lasagna din ce-o fi, și felul ăsta de mâncare fiind pornit de pe la 11 dimineața și scos în capăt la 18. După 600 și ceva de cazuri de COVID, am făcut o comandă online de produse alimentare și casnice, lucru pe care nici în carantină nu l-am făcut. Mi se pare extraordinar de nedrept și incorect că am #statacasă în zadar cât în țară se raportau 20-30 de cazuri pe zi, iar acum, când ne spun niște cifre astronomice, scot nasul afară și tot ce văd e lume la terase, lume la piață, lume în parcuri, lume pe terenuri de joacă, lume cât cuprinde la magazin, lume la mare... Văd tot mai multe cazuri de îmbolnăviri printre cunoscuți, foști colegi de facultate, și mă cuprinde frica pentru familia mea. Uneori începe să-mi pară că alergia mea la ambrozie e de fapt altceva.
În ziua asta mi-am felicitat cu ziua de naștere o prietenă cu care nu ne-am văzut cam de un an și jumătate. Între timp, viețile noastre s-au schimbat la 180 de grade, iar unicul lucru care nu s-a schimbat e distanța.
Serile nu prea sunt pentru plimbări și șezători, ci pentru șezutul între cei patru pereți. Văd în sfârșit cap-coadă serialul Friends, care, vreau să vă zic, nu e cea mai rea terapie. Mă ajută și pisica mea Sansa, roșcată și pufoasă, pe care uneori o dezmierd „pâinică”. Seamănă cu o franzelă călduță.
Vineri
Ziua a început cu cafea și cu...președintele. Mulți dintre prietenii mei care nu lucrează în presă fac ochii cât cepele când le spun că primesc pe Facebook notificări de la președinte, de la liderii de partid și alte personaje care azi sunt la putere (iar mâine poate nu). „Cum așa, și chiar nu te saturi de ei?”. Ei, ba nu. Dar în schimb pot glumi că am luat cafeaua cu președintele, care se plimba în costum sportiv printr-o pădure, filmându-se pentru vlogul lui.
Într-un final, președintele ne-a anunțat că e gata să testeze personal vaccinul rusesc împotriva COVID. M-am gândit un pic și mi-am zis că ar putea să o facă în noiembrie, mi se pare o perioadă oportună.
Alergia la ambrozie a lăsat-o mai moale cu mine, doar strănut zece ori pe oră. După vreo două-trei luni de chin în care și în scris se vedea că-s „rârâită” (pentru că mi-a căzut tasta R de la laptop), am decis să merg la un meșter să rezolv problema. Când am realizat că ceva ce am tărăgănat trei luni s-a rezolvat în cinci minute, m-am simțit stupid.
Am ieșit afară după o săptămână bunicică. Lumea era aceeași. Afară era încă vară. Mașinile parcau aiurea, pe Pușkin se repara trotuarul, la Botanica se „pupase” trei mașini care n-au împărțit drumul, oamenii de pe stradă mâncau înghețată... Ca să vezi, parcă nici nu e pandemie, iar totul e doar un vis.