Post-scriptum la Festivalului Național de Teatru 2019.
Teatrul Național din Iași a fost și el la Festival cu un spectacol, tot al lui Radu Afrim, „Dansul Delhi” de Ivan Vîrîpaev.
Piesa lui Vîrîpaev este compusă din șapte piese mici, în care personajele sunt aceleași dar rolul și situațiile lor se schimbă, spectacolul având meritul de a urmări foarte bine această construcție, aparent haotică. Dar atât de clară, ca idee și sentiment, atât de bine explicată în programul de sală și redată în spectacol.
„Pe un hol de spital, șase personaje în căutarea sinelui, în proximitatea morții, experimentează iubirea, ura, remușcarea, despărțirea; par să spună aceeași poveste, dar sunt plasate în situații diferite și au reacții diferite la semnele destinului.”
Regizorul Radu Afrim dovedește, și de data aceasta, talentul lui. Ansamblul e perfect ales, ideile piesei sunt clare și mijlocele de expresie regizorală le reliefează cu multă fantezie.
Treci și tu, spectator, de la o situație la alta, cu mirări, poate, dar jocul actorilor ieșeni te face să înțelegi, pe nesimțite, schimbările din piesa autorului rus, pentru că și regia spectacolului le face foarte precis.
Cei șase actori, Ada Lupu (Ekaterina), Tatiana Ionesi (Lera), Dan Prisacariu (Andrei), Pușa Darie (mama), Livia Iorga (asistenta) și Marina Munteanu (Olga), merită mulțumirile noastre. Toți șase au înțeles bine piesa lui Vîrîpaev și situațiile diferite de viață în care sunt puse personajele.
Și de data asta, Radu Afrim reușește, prin jocul actorilor și prin efectele din spectacol, să ne facă parcă să trăim și noi în poveștile din piesă, să ne confundăm oarecum cu istoriile personajelor.
Vorbind de „efecte”, trebuie să-i amintim pe colaboratorii lui, pe scenograful Cosmin Florea și pe Andrei Cozeac, imagini video – care au lucrat unitar cu ideile regizorului.
FNT 2019, Navigatorul, Teatrul Național Tîrgu-Mureș,compania Liviu Rebreanu
Festivalul s-a încheiat, dar eu, ca spectator nu pot uita că spectacole ca „Navigatorul” – de Conor McPherson (Compania „Liviu Rebreanu”, Teatrul Național Târgu-Mureș) și „Iona” – de Marin Sorescu (Teatrul „Nottara” din București) mi-a făcut plăcere să le văd.
Prima, tradusă de Bogdan Budeș și adaptată de el și de regizorul Cristian Juncu, are darul de a ne face să-i cunoaștem pe niște actori buni sau chiar foarte buni.
Inventivitatea regizorului Cristian Juncu, în această piesă aproape naturalistă, este evidentă. Nu e ușor să reprezinți niște bețivi în ajunul Crăciunului irlandez. Ai impresia că actorii ar fi cunoscut direct personajele pe care le interpretează. Îmi pare rău că nu am spațiul necesar să descriu evoluția fiecăruia în parte, dar îi voi menționa, cel puțin aici aici, pe: Theo Marton (James „c” Harkin), Nicu Mihoc (Richard Harkin), Dan Rădulescu (Ivan Curry), Costin Gavază (Nicky Giblin), Richard Balint (Mr. Lockhart), care în decorul lui Cosmin Ardeleanu au câștigat spectatorii. Aplauzele de la final îmi întăresc această părere.
„Iona” este o piesă foarte cunoscută - am aflat, de altfel, că e unul dintre subiectele bacalaureatului românesc. Deci conținutul se cam știe. E greu de jucat, dar Gabriel Răuță, sub bagheta lui Tompa Gabor, reușește. Nu total, dar destul de aproape.
Spectacolul de la Nottara mi-a produs o dublă bucurie. Reîntâlnirea cu un mare regizor și prilejul de-a întâlni un actor din a treia generație Vulpe (acum Juncu). Anul trecut vorbeam de copiii unor mari actorii deveniți și ei actori sau regizori, acum avem de-a face cu nepoții lor. Începem să devenim ”italieni”... parcă... unde fenomenul nu mai e de mult fenomen.
Pe bunicului ei, Cornel Vulpe, l-am cunoscut foarte bine. Un actor excelent care și-a făcut o bună parte din carieră în piesele regizate de mine. Eram prieteni și colaboratori. Făceam piese împreună. Aveam succese sau căderi tot așa.
FNT 2019, Cristina Juncu în „IONA”
Cristina Juncu e o prezență foarte bună pe scenă, inclusiv cu o interpretare vocală și multi-instrumentală - și am impresia că va deveni un nume în teatrul românesc. Asta n-o spun pentru că e nepoata unui mare actor, fiica a doi regizori de calitate. Prin arta sa actoricească, amintirea bunicului nu se va șterge.
Teatrul e, după cum bine spunea Mircea Șeptilici, o fabrică de fum, un fum plăcut, pe care-l iubim pe moment, dar apoi dispare. Teatrul nu e muzică, nu e literatură. E ceva viu. Îl putem imprima și revedea, dar prezența vie a interpreților și publicului nu poate fi redată de nicio bandă, de niciun procedeu tehnic. Poate așa e azi, mâine... Dumnezeu știe!