Angajare de clovn scrisă în 1986 este, mai presus de orice, un omagiu adus de Matei Vișniec lui Federico Fellini (clovnii lui Vișniec sunt italieni, poate chiar din trupa marelui Zampano și, cum spune Nicolo, unul dintre ei, nu mai sunt buni nici pentru Nisa, nici pentru Tisa, ci doar pentru Sicilia), dar poate că și lui Chaplin din Circul și Luminile rampei.
Matei Vișniec
Este o piesă care l-a obsedat multă vreme după ce a scris-o. După propriile spuse, Angajare de clovn l-a însoțit către finalul anilor 1980, în exilul autoimpus, marcându-i destinul. A fost scrisă în atmosfera represivă a marilor clovni comuniști și, tradusă în franceză (unde va fi sunat cumva aproape de piesele minimaliste de început ale lui Ionesco), a fost reprezentată pentru prima dată în lumea liberă.
Your browser doesn’t support HTML5
Cronica zilei: la Festivalul Național de Teatru cu Sorin Șerb
Este un text economicos care, după cum s-a văzut în reprezentația regizată cu mână sigură de Ion Caramitru la Sala Studio a Teatrului Național, se bazează mult pe calitățile de entertaineri ale personajelor, Filippo (Petre Ancuța), Nicolo (Emilian Mârnea) și Peppino (Florin Călbăjos) toți trei discipoli ai profesorului Miklós Bács, de la Facultatea de Teatru din Cluj, dar și pe prezența autenticilor actori de circ: magicianul Antonio (o prezență umbroasă, tăcută, amenințătoare - magicianul are vreo doi metri înălțime, o haină lungă de piele și un chip de Woland) care marchează cu plesnetul biciului începutul și sfârșitul actului al doilea, apoi Bolo cel atât de dornic de aplauze, feldmareșala care cu chipiul ei înzorzonat și uniforma roșie plină de brandenburguri și nasturi aurii. Cu toții transferă circul de pe scena primul act în foaierul teatrului și înapoi, într-o sală total transformată acum într-o arenă pe talașul căreia se desfășoară actul al doilea.
Your browser doesn’t support HTML5
Magia circului
Trei clovni la final carieră se prezintă la concurs pentru ocuparea unui post. Anunțul tipărit strâmb și ilizibil pe un petec de hârtie îi pune în competiție mai întâi pe Filippo și Nicolo, ajunși în fața unei uși interzise, din spatele căreia rage turbat un leu. Acolo se bat în trucuri pentru a demonstra mai întâi cât de puțin a mușcat timpul din ei dar și cât de potriviți sunt afișului unde una dintre condiții era ca solicitanții postului să fie bătrâni. La urma urmei, dezbat ei, e nevoie de un bătrân pentru că distracția, umor, comicăria au murit. Mai sunt doar câțiva magi ai râsului, doar câțiva mari preoți ai comediei care să poarte mai departe acest meșteșug muribund. Dar, după cum se va dovedi, cel mai mare maestru vine ultimul la concurs. Este bătrânul Peppino (numit de ceilalți doi și Pino, după cum este cunoscut Ion Caramitru de prietenii săi), venit nu se știe de unde, cu o istorie personală complicată care l-a adus la răscrucea dintre drumurile care duc la arena circului, la scena teatrului, la clovnerie sau profeție. A evadat un deceniu în cealaltă lume, a teatrului, pentru a interpreta roluri tragice shakespeariene („Nu voi striga, nu voi horcăi, nu voi scoate un singur cuvânt… Haosul a răbufnit peste noi, semnele negre s-au arătat în mințile noastre și copii nevinovați plâng în somn” „A fi sau a nu fi bufon, asta-i intrebarea”, parodiază el distilând neîntâmplător un monolog dator parte lui Richard al III-lea, parte lui Hamlet, figuri regale neîmplinite, și parte fanfaronadei sale de bufon bătrân.) El cunoaște așadar râsu-plânsul, ambele chipuri ale Marii Arte pe care o invocă.
Iar dacă Peppino a ajuns la teatru în hainele cernite ale marilor tragedii, în piesa regizată de Ion Caramitru, circul ajunge la teatru. Pauza dintre cele două acte a fost în sine o reprezentație ed circ unde le-am cunoscut pe cățelușele Miss și Eliz, pe clovnul Cristiano, pe echilibriștii și jongleurii Circului Globus.
Matei Vișniec cu Ion Caramitru
Dar destinul celor trei este bufoneria finală. Ajunși în arena circului (actul II), cei trei se întrec în clovnerii, iar Peppino le dovedește, odată în plus, că experiența lui, care l-a purtat peste granița ființei, în infernul pasiunilor, îl face să le fie maestru. După un grotesc dans al baloanelor (la care participă în fapt toți spectatorii, inclusiv subsemnatul) Peppino își simulează moartea, păcălindu-i pe ceilalți doi care cad în această capcană și încearcă tot soiul de tehnici burlești de resuscitare (o trompețică, de pildă, folosită pentru a-l face să respire). Ar avea nevoie de o pastilă inexistentă în geamantanul lui jigărit. Filippo răstoarnă disperat toate boarfele de acolo cu gesturi comic-isterice. Apoi Peppino sare din moarte ca drăcușorul din cutie, râzând de ei cu poftă și adjudecându-și rolul de maestru al Marii Arte (alchimice? teatrale? omenești?) Nu ma reușit el să-i înșele deplin, nu a sărit el granița lumilor (tragedie/comedie, lumea de aici/lumea de dincolo?) Acest orgoliu îi este fatal, discipolii lui omorându-l în bătaie, într-o reeditare comică a mitului dionisiac al zeului rupt în bucăți, anihilat de propriile preotese. De data aceasta, moare de-a binelea, cum murise, de altfel, și umorul în România anilor 80. Marele Maestru este condus pe ultimul drum într-un cărucior de circ, colorat țipător și tractat de doi pitici într-o hilară simulare a unui cortegiu funerar. Brazii și păltinașii sunt circarii, bufonii, dresorii, contorsioniștii și jongleurii. Iar magicianul Antonio încheie cortegiul, tăind aerul cu biciul din care ies fulgere și cețuri. N-a apucat să se spargă ultimul balon de săpun al jocului morții lui Peppino când totul se încheie. Dar se încheie vreodată?
E un spectacol care te ține cu sufletul la gură chiar dacă, pe alocuri, pare zdrențuit de bufonade inutile și de numerele de circ spectaculoase în sine, dar care întrerup frustrant cursivitatea scenică și climaxul story-ului (o necesitate obiectivă, de fapt, întrucât piesa în sine are vreo douăzeci de pagini). Însă, după cum se pare, Ion Caramitru nu a vrut să transforme o piesă despre clovni într-o tragedie absolută.
De-a lungul civilizației, clovnul își are rădăcina în amintirea regilor asasinați (Richard al III-lea sau prințul Hamlet) cărora le preiau atributele dar cu semn contrar (măreția e înlocuită cu grosolănia, coroana cu tichia, sabia cu bastonul etc.) Clovnul este așadar, o parodie a autorității, substitut de rege a căruia amintire este exorcizată public. Din acest punct de vedere actul al doilea al piesei, jucat, în versiunea lui Caramitru, într-o sală cu o geometrie cu totul nouă, pare să fie o replică bufă a actului doi din Faust, care se petrece și el undeva, dincolo, într-o lume la confluența realului cu imaginarul.
Punerea în scenă a piesei a fost un pariu riscant (dar ce pariu nu e?) și, zic eu, câștigător. Cei trei clovni joacă impecabil, figuranții circului au avut de fapt roluri centrale, iar textul a servit întru totul acestui scop. La fel și trupa de circ. Nu a mai lipsit decât Gelsomina.
Matei Vișniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 la Rădăuți. Membru fondator al Cenaclului de luni (condus de Nicolae Manolescu), poet, dramaturg, romancier și jurnalist. După plecarea din țară (1986) cunoaște recunoașterea internațională, iar piesele lui sunt traduse în zeci de limbi. Iată ce ne declara înainte de reprezentație:
„Acest festival mi se pare efectiv o extraordinară oglindă a creativității românești. Cred că dacă România ar putea într-adevăr exporta ceva cu care să impresioneze lumea, cred că ar trebui să exporte cultură și, în special, teatru pentru că există România atâtea talente, atâția regizori extraordinari, atâta vocație pentru arta spectacolului. Pentru mine, acest spectacol montat de Ion Caramitru este unul cu totul și cu totul excepțional. Deja această piesă a avut un parcurs, ea m-a urmărit din România în Franța și a fost una dintre piesele mele cele mai jucate în lume și cele mai traduse. În acest teatru, ea a fost montată de Caramitru într-o cheie cu totul și cu totul extraordinară, pentru că, în primul rând, sunt muzicieni cei trei clovni, în al doilea rând, artiști de la circ vin să facă în timpul pauzei un microspectacol și, în al treilea rând, sala se schimbă în partea a doua și oamenii când intră, intră într-un veritabil circ. Deci avem o construcție teatrală pe mai multe etaje. Pentru mine, această piesă, Angajare de clovn este una emblematică și, a fi jucat la Teatrul Național, pentru mine era un vis de adolescent, când eram aici tânăr student veneam aici și vedeam spectacole în fiecare seară și mi se părea că sunt în centrul lumii și iată am venit după atâția și atâția ani, după patruzeci de ani, din nou în centrul lumii.”
Ion Caramitru, actor și regizor, s-a născut pe 9 martie 1942, este directorul Teatrului Național București și președinte UNITER. A jucat și a montat piese pe mari scene ale lumii.