Începusem cu « Călătorie prin camera mea » (Voyage autour de ma chambre) a lui Xavier de Maistre.
Your browser doesn’t support HTML5
Grand corps malade: Houellebecq, Huysmans și literatura solitudinii
Acum, citind și detestabilul ultim roman al lui Michel Houellebecq, Serotonina (vezi cronica aici, am scris despre el că e de necitit, deși eu l-am isprăvit, în întregime, din obligație), carte care a făcut atâta vâlvă anul trecut, mi-am amintit că naratorul precedentului roman, Supunerea, era un specialist al scriitorului francez Joris-Karl Huysmans.
Romanul Serotonina e interesant dintr-o singură perspectivă: prin el ajungem la o temeinică reflecție despre singurătate, că sa ne deprime și mai mult pe vremurile astea de carantină. Altminteri, Serotonina este un dezastru literar mai mare chiar și decât romanul anterior al lui Houellebecq, Supunerea, “Soumission”, din 2015, acela ieșit chiar în ziua masacrului de la Charlie Hebdo.
Houellebecq pomenește acolo, în Supunerea, despre romanul A rebours (În răspăr) al lui Huysmans, și, pe lângă acel procedeu narativ vechi care e cel de a avea un scriitor care se gândește la un alt scriitor pe care vrea să-l imite, e interesant că Houellebecq se ocupa mult, așa cum o făcea și personajul din romanul lui Huysmans, Des Esseintes, de corpul suferind de singurătate.
Așa își și capătă de altfel sensul lungile descrieri de camere de hotel din romanul lui Houellebecq, adică tot o reflecție despre cum ne tâmpim estetic in singurătate.
Houellebecq nu are însă forța narativă a lui Huysmans, despre care nu încetează să vorbească în roman, artificiu obositor. Asta pentru că personajul lui Houellebecq, repetitiv de la un roman la altul, cel care vorbește iritant la persoana I de-a lungul sutelor de pagini în care nu face decât să se jeluiască pe sine, rămâne un personaj neîmplinit. Nu doar că solitudinea lui e neconvingătoare, dar este și incompletă.
În Serotonina, el se tot fâlfâie cu mașina de-a lungul și de-a latul Franței, ba chiar și în Spania, unde începe firul narativ. De aici și prilejul de a descrie atâtea camere de hotel. Des Esseintes însă, în acel roman de sfârșit de secol XIX al decadentului Huysmans, nu-și părăsește niciodată camera, el nu are nevoie de alți oameni și suferă, ca o scuză, de toate beteșugurile imaginabile, de la bolile fizice inevitabile, până la cele mai somptuoase tulburări psihice. Apoi: e anorexic, desigur, ca în delicat sugerata scenă în care cuplul de servitori devotați, aduși la disperare de ascetismul lui, îi pun pe masă o magnifică friptură pe care el o aruncă și le cere vârfuri de sparanghel.
Des Esseintes cade o singură dată dorinței vinovate de a ieși și de-a descoperi ceva exotic: poftește să meargă în Anglia, țară care i-a fascinat întotdeauna pe francezi. El se oprește însă în port, pe Canalul Mânecii, în prima cafenea englezească unde dă de marinari englezi și mâncăruri și băuturi ca acolo, căci își spune că nu va găsi atmosferă mai autentică de partea cealaltă, așa încât își petrece călătoria la crâșmă, instalându-se în acel han, fără a se mai deplasa. După care se întoarce între cei patru pereți ai săi, pentru o călătorie în jurul camerei.
Peisajul fracturat al minții lui nu are nevoie de magia obositoare și forțată a voiajului. Torpoarea lui e mai învăluitoare decât transa îndoielnică a călătorului. Des Esseintes nu vrea să evadeze, el nu mai caută nimic, deoarece se zidise în sine pentru a nu se pierde.
Iată o autentică lectură de încurajare pentru săptămânile carantinei.
PS. Urmașii lui Huysmans și jaful literar
Doar două mențiuni ale unor furturi din romanul lui Huysmans care n-au fost niciodată recunoscute, sau pe care autorii le-ar fi considerat drept „împrumuturi”:
În romanul A rebours (În răspăr) al lui Huysmans, estetul vlăguit Des Esseintes inventează o orgă care amestecă cocktailuri din alcooluri diferite în funcție de notele melodiei; nu este altceva decât acel pianococktail despre care nimeni nu a scris că Boris Vian, în Spuma Zilelor, îl furase de la Huysmans.
Și mai grav, scriitorul egiptean Naghib Mahfuz, premiu Nobel de literatură, a preluat din A rebours întregul episod al călătoriei eșuate din plictis, într-o nuvelă de mare succes în țara lui, țară a huzurului prin excelență.
Să mai spunem că într-un studiu literar de pe la 1907, Léon Daudet îndrăznise să lanseze termenul le « desesseintisme », de la Des Esseintes, personajul lui Huysmans, pentru a desemna decadența în gusturi, inclusiv în cele literare. Inutil să amintim că pentru acești oameni eticheta de « décadent » avea o valență pur pozitivă.