Holocaustul mai face o victimă: istoria Europei

Ceremoniile desfășurate luni, 27 ianuarie, la Auschwitz-Birkenau au marcat împlinirea a 75 de ani de la eliberarea lagărului morții de către Armata Roșie, la 27 ianuarie 1945. Prin rezoluția adoptată la 1 noiembrie 2005, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a hotărît ca această dată să devină Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Aproximativ 200 dintre supraviețuitorii lagărului au participat la ceremonii, probabil pentru ultima oară, căci numărul acestor supraviețuitori scade inevitabil cu an ce trece. Alături de ei au fost prezenți președinții Poloniei, Israelului și peste douăzeci de alți șefi de state sau guverne, sau împuterniciții acestora.

Dar nu prezențele, ci absențele au fost scoase în evidență de mulți dintre comentatorii evenimentului, aflați sau nu la fața locului. Și mai presus de toate celelalte absențe (francezul Emmanuel Macron, spre exemplu), cea a lui Vladimir Putin, care a găsit de cuviință să-și trimită numai ambasadorul de la Varșovia. Cum se explică acest gest, cu atît mai mult cu cît președintele rus a fost nu numai prezent, dar a și eclipsat orice alt participant cu numai cîteva zile înainte la Ierusalim, unde la 23 ianuarie s-a desfășurat cel de-al V-lea Forum Mondial pentru Memoria Holocaustului?

și în ceea ce denumesc în cartea la care lucrez de cîțiva ani buni, „martirologie competitivă.” În luna septembrie, la inițiativa Poloniei, Parlamentul European a adoptat o rezoluție care condamna Pactul Ribbentrop-Molotov semnat la 23 August 1939 ca fiind factorul care a facilitat izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. După cum bine se știe, la numai două săptămîni după atacul Germaniei Naziste asupra Poloniei, trupele sovietice au mărșăluit la rîndul lor în Polonia de est.

Besa - „promisiunea” care a salvat mii de vieți în Albania ocupată de naziști

Președintele Putin, pentru care războiul purtat de Uniunea Sovietică constituie de cîțiva ani buni „mitul fondator” al propriului său regim (resuscitînd astfel cultul Marelui Război pentru Apărarea Patriei și împreună cu el reabilitarea lui Stalin), nu putea rămîne dator. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că pentru Rusia, cel-de-al Doilea Război Mondial nu începe în 1939, ci numai în 1941, cînd, încălcînd pactul cu Stalin, Hitler a lansat Campania Barbarosa, atacînd împreună cu aliații săi Uniunea Sovietică. El i-a acuzat pe polonezi de a se fi aliat practic cu Hitler, subliniind că Polonia nu a ezitat să se înfrupte din dezmembrare Cehoslovaciei (ceea ce e adevărat), prezentînd documente presupus noi, care îl prezintă pe ambasadorul polonez la Berlin ca lăudînd antisemitismul nazist și transformînd astfel Polonia din ajunul războiului într-un regim colaboraționist, la fel cum guvernul polonez din exil și Armata Națională de rezistență polonă au devenit (în cuvîntarea pe care a ținut-o la Ierusalim cu ocazia inaugurării unui monument în memoria victimelor asaltului Nazist asupra Leningradului) focare ale antisemitismului. Că antisemitismul fusese substanțial în Polonia ante-belică nu poate fi pus la îndoială, și că în rîndul Armatei Naționale au activat și antisemiți, e adevărat. De aici însă, pînă la transformarea victimei în călău e cale lungă, mai ales pentru cei care nu au uitat ce s-a petrecut în pădurea Katîn, unde, la ordinele lui Stalin au fost împușcați zeci de mii de ofițeri polonezi făcuți prizonieri după invazia sovietică din 1939 precum și intelectuali, printre ei numărîndu-se și evrei.

La 75 de ani de la eliberarea lagărului nazist Auschwitz, lista victimelor rămâne incompletă

Inevitabil, ciocnirea memoriilor a continuat cu răspunsul polonez al premierului Mateusz Morawiecki, care i-a reamintit, printre altele, lui Putin, că Armata Roșie s-a oprit nu departe de Varșovia cind ar fi putut interveni pentru a-i ajuta pe răsculații evrei din Ghetoul varșovian iar ulterior, la ordinele lui Stalin, s-a oprit pe rîul Vistula pentru a permite naziștilor să nimicească rezistența polonă, majoritaea ei constituită din membri Armatei Naționale. Și, desigur, Morawiecki nu a uitat să sublinieze că guvernul polonez din exil fusese primul care atenționase în zadar Aliații de genocidul în curs de desfășurare în lagărele morții. Nu a uitat nici să sublinieze că pentru Polonia, ocupația nu a încetat odată cu înfrîngerea naziștilor, ea fiind urmată de ocupația sovietică.

Toate acestea însă au loc pe fundalul legii adoptate la începutul anului 2018 în Polonia, care impune sancțiuni asupra celor ce îndrăznesc să ridice problema colaboraționismului polonez din timpul războiului. Iar legea se naște pe fundalul unui „mit fondator” rival, acela al Poloniei ca victimă, în a cărei apărare actualul regim al Partidului Adevăr (sic!) și Justiție condus din umbră de Jarosław Kaczyński s-a jurat să sară.

Confruntat cu faptul că nu va putea răspunde lui Putin la Forumul de la Ierusalim (unde au fost invitați să vorbească numai reprezentanți ai Puterilor Aliate, precum și președintele german și cel israelian), președintele polonez Andrzej Duda își anulează participarea la Forum și la scurt timp după aceasta, i se asociază și președintele lituanian, Gitanas Nauseda. Nu întîmplător. Ca și Polonia, Lituania susține că nu poate fi vorba de participare la Holocaust, deoarece țara se afla sub invazie străină. La fel ca Polonia, Lituania intenționează să adopte propria versiune a unei legi (aflată deja pe agenda parlamentului) care să interzică amintirea colaboraționismului, și asta deși documentele arată clar că marea majoritate a evreilor lituanieni (80% dintre care au pierit în Holocaust) au fost uciși de localnici.

Poate că ar fi bine să încheiem această trecere în revistă cu un alt incident, aproape comic, ca și ocupația președintelui care l-a inițiat. Deși aflat la Ierusalim, președintele ucrainean Volodimir Zelenski a anunțat că delegația sa renunță să fie prezentă la Forum, luînd în considerare protestele (justificate) ale multor supraviețuitori din Israel că nu le-au fost acordate locuri suficiente. Observatori mai malițioși se întrebă dacă Zelenski nu a profitat de ocazie pentru a evita fie o nouă confruntare cu Putin, fie întrebări cu privire la eroizarea colaboraționiștilor în propria sa țară.

Deocamdată, este clar că Vladimir Putin a învins atît prin prezența la Ierusalim, cît și prin absența de la Auschwitz-Birkenau. Mai mult, el a profitat de ceremonia lansării monumentului amintit pentru a trasa un semn de egalitate între Holocaust și victimele Leningradului și pentru a reaminti colaboraționismul ucrainenilor și al țărilor Baltice. Nimeni nu a protestat, cel puțin public, în fața acestei noi versiuni a „trivializării prin comparație”. Dar martirologia competitivă, sau cum Antony Polonsky a denumit fenomenul, „Olimpiada suferinței”, va continua, presupun, într-un viitor nu îndepărtat.