În descurajanta lui distopie „Brave New World”, Aldous Huxley îl face pe John the Savage să o ducă pe Lenina la niște „feelies”, filme cu un dispozitiv care dă spectatorului senzații fizice legate de ceea ce se vede pe ecran.
Your browser doesn’t support HTML5
„Home cinema” și atomizarea societății
Este o scenă pornografică unde cuplul de pe ecran face amor pe o blană de urs, iar spectatorul acelui „feelie” feels the film, simte totul, până și blana de urs, „fiecare fir de păr fiind simțit separat”.
Aldous Huxley
Ținând cont că romanul este din 1932 și că numai cu doi-trei ani înainte filmele erau mute și se priveau pe fundalul unui pian la care se cânta direct în sală, putem spune că Huxley (care a fost un adversar total al filmelor vorbite, cu sonor) își merită cu prisosință titlul de autor de romane „de anticipație”. Din start, la el cinematografia își văzuse și moartea și disoluția.
Cinematografia a debutat ca un act estetic colectiv, o practică de grup în prelungirea teatrului cu alte mijloace. Iar vizionarea unui film a rămas până recent o experiență mai ales colectivă. Râsul în comun, în întuneric, era molipsitor. Prin comunitățile rurale sau tradiționale (vezi Cinema Paradiso) sala de cinema putea suda colectivitatea.
Încă de la prima proiecție, cea a secvenței de un minut a fraților Lumière “Intrarea unui tren în gara din La Ciotat”, când, cum spune legenda, spectatorii din primele rânduri s-au ridicat înspăimântați, s-a vădit că e vorba de o experiență de grup și că doar așa poate funcționa ceea ce Aristotel numise, pentru a descrie teatrul, catharsis, purificarea colectivă.
Acum, pandemia și carantina prelungită au accelerat descompunerea raportului clasic dintre film și spectatori, ducând la o atomizare a consumului, care se anunțase deja odată cu răspândirea televiziunii digitale și a sistemului VOD (Video On Demand). Unii au vorbit chiar de o a doua revoluție a filmului, a paradigmei cinematografice, de importanța celei care a fost introducerea sunetului în anii 1930.
Pentru mulți, unul din motivele de a merge la cinema erau calitățile tehnice ale proiecției în sală, ecranul gigantic și sunetul stereo. Acum însă, ba chiar de mulți ani încoace, sistemele de TV digitale, cu ecrane uriașe și boxe stereo în apartament au modificat ideea însăși de cinema. Cu ochelarii potriviți, se pot vedea și filme în 3D, fără a mai duce dorul sălii de cinema, ba chiar putem anticipa și momentul în care se vor introduce accesorii în timp real, adaptate la fiecare film, precum acea sală de cinema din Los Angeles care instalase fotolii tremurătoare pentru filmele cu cutremure și sfârșitul lumii. Lipsește deocamdată doar un sistem olfactiv, prin care „pachetul cinema” să împrăștie în cameră mirosurile necesare scenelor din film.
În realitate, însă, ca orice înnoire, și aceasta fusese prevăzută încă de la începutul cinematografiei. În faimoasa distopie „Brave New World”, a lui Huxley, în societatea aceea care e un apogeu al fascismului hedonist, se merge la filme unde spectatorul, printr-un sistem complex de butoane și manete, simte în direct, în timpul filmului, exact ceea ce simt personajele de pe ecran. În mod profetic (deși poate previzibil, însă romanul datează doar din 1932), toată acea tehnologie care creează o realitate virtuală e folosită de spectatori pentru a trăi din plin realitatea filmelor pornografice.
Este de o fină ironie faptul că în izolarea actuală, consumul de pornografie a explodat la cote nemaivăzute și că un scop declarat al programatorilor de realitate virtuală este simularea plăcerilor sexuale și... imitarea celor de pe ecran.
Ce mai înseamnă cinematografia tradițională în acest context? A devenit o plăcere individuală vinovată să privim singuri acasă filme vechi, „clasice”, cu nostalgia vremurilor în care plăcerile erau simțite colectiv, în sală, în întuneric.
Fără butoane, stimulente și realitate virtuală. Dar gustul, astăzi, nu mai e același și nici o realitate virtuală, fie cu adaos olfactiv și fotoliu tremurător, nu ni-l va reda.