Tragedia de la Salonul aeronautic de la Paris de acum 50 de ani a marcat începutul sfârșitului pentru călătoriile supersonice.
În timp ce avioanele evoluau pe cer în timpul Salonului aeronautic de la Paris, la 3 iunie 1973, Marianne, în vârstă de 12 ani, se juca cu păpușile alături de verișoara și sora ei în orașul Goussainville. La ora 3:39 în acea după-amiază, un avion de pasageri supersonic sovietic Tu-144 a plonjat în picaj deasupra copiilor și apoi s-a spulberat în bucăți.
„Am văzut absolut totul”, pobestea mai târziu Marianne unui jurnalist francez, „am văzut cum avionul plonja în picaj, se rotea, exploda în flăcări și cădea peste școală și case”.
Printre rămășițele avionului Tu-144 care s-a prăbușit în Goussainville.
Sora fetei, Martine, a fost ucisă în fața Mariannei de resturile avionului, în timp ce verișoara lor a suferit răni grave.
Alături de Martine care avea 11 ani, au mai murit alți șapte locuitori ai orașului în această catastrofă aviatică. De asemenea, au murit și toți cei opt membri ai echipajului de la bordul avionului sovietic. Tragedia a avut loc în fața a peste 250 de mii de spectatori veniți să urmărească zborurile atât ale Tu-144, cât și ale Concorde, singurul alt avion de pasageri supersonic din lume.
Machetă din lemn a versiunii americane a unui avion de transport supersonic, fotografiată în 1970.
Începând cu anii 1950, mai toată lumea considera că transportul supersonic (SST) era următoarea frontieră a transportului aerian. Marea Britanie și Franța au început împreună dezvoltarea tehnologiei în anii 1960, urmate de Statele Unite, care se temeau că ar putea pierde poziția dominantă în fabricarea avioanelor de pasageri cu reacție dacă SST ar fi fost adoptat pe scară largă.
Proiectul SST, finanțat de guvernul american, a fost în cele din urmă anulat, în parte ca urmare a rezultatelor „testelor de boom supersonic” efectuate luni de zile deasupra Oklahomei, în 1964, și care au evidențiat efectele secundare ale survolărilor supersonice asupra psihicului locuitorilor de la sol.
O machetă a avionului supersonic de pasageri Tupolev Tu-144 este pregătită pentru teste structurale la Institutul de cercetări aerodinamice Jukosvki, din apropiere de Moscova, în 1971.
În Uniunea Sovietică, în contextul cursei spațiale, cercetările pentru dezvoltarea unui avion de pasageri hiper-rapid erau considerate o nouă ocazie de a demonstra supremația tehnică în fața Occidentului și ca o modalitate de a reduce în mod eficient distanțele pe suprafața imensă a URSS.
Proiectul franco-britanic Concorde fiind deja în plină desfășurare, conducerea sovietică a aprobat, la începutul anilor 1960, propriul plan de proiectare a primului avion de pasageri supersonic. Kremlinul a decretat că primul avion cu reacție va zbura până în 1968.
Mihail Kozlov la comenzile unui Tu-144 timpuriu. Multi-decoratul pilot de încercare pilota chiar avionul care s-a prăbușit lângă Paris în iunie 1973.
Atât Uniunea Sovietică, cât și țările occidentale foloseau avioane militare supersonice, dar dificultățile tehnice de a crea un avion care să zboare mai repede decât un glonț de pușcă, dar care să fie suficient de confortabil și sigur pentru a fi folosit de pasageri în mod regulat, erau imense.
Tu-144 fotografiat în decembrie 1968, luna zborului său inaugural.
Valeri Benderov, fiul inginerului de zbor principal de la bordul avionului Tu-144 care s-a prăbușit, i-a spus unui jurnalist rus: „Ca să fiu sincer, avionul a fost creat într-un ritm accelerat”. El a adăugat că, „în 1965 au apărut primele planuri. Avionul a decolat trei ani mai târziu. Trei ani reprezintă un timp foarte scurt pentru un astfel de aparat”.
La manșa avionului Tu-144
Când avionul supersonic a plecat la Salonul Aeronautic de la Paris din 1973, Olga Benderov, fiica inginerului de zbor care a murit în accident, Vladimir Benderov, și-a amintit: „Știa că avionul nu era terminat cum trebuie, era încă brut. Tatăl meu i-a spus fratelui meu vitreg Valera Ai grijă de Olga, cum nu mai spusese niciodată înainte de o călătorie de serviciu”.
Un polițist păzește o bucată din Tu-144 în Goussainville, la 4 iunie 1973.
Cauza accidentului din 1973 nu a fost niciodată aflată. O teorie este că un avion francez Mirage a zburat prea aproape de Tupolev, care a evitat avionul mai mic și a pierdut controlul. Un martor ocular francez a confirmat că Tupolevul „era însoțit de un Mirage mic care a plecat spre oraș când Tupolev 144 a intrat în vrie”. Alți experți au pus prăbușirea pe seama manevrelor agresive ale aeronavei „care au depășit limitele de stres admisibile”.
Pasagerii primului zbor de pasageri al avionului Tu-144, de la Moscova la Alma-Ata, în Kazahstanul sovietic, la 1 noiembrie 1977.
În ciuda accidentului din 1973, doi ani mai târziu, Tu-144 a intrat în serviciu, transportând corespondența între Moscova și Alma-Ata (în prezent Almatî) în Kazahstanul sovietic. Până în noiembrie 1977, avionul a transportat pasageri pe aceeași rută, aleasă pentru că era puțin populată.
Timpul de zbor era de două ore, mai puțin de jumătate din timpul altor avioane de pasageri, dar jurnaliștii de la bord au remarcat că „în timpul zborului cabina este zgomotoasă. Cu greu ai fi putut purta o conversație”.
Ceremonia instalării unui Tu-144 ca monument în localitatea Jukovski, în apropierea Moscovei, august 2019.
După un alt accident al unui Tu-144 în timpul unui zbor-test în 1978, accident în care au murit doi ingineri de zbor, cursele de pasageri cu acest avion au fost anulate. Întregului program Tu-144 i s-a pus capăt în 1983. Ultima misiune a avionului supersonic a fost un proiect comun de cercetare ruso-american privind călătoriile supersonice, care a durat până în 1999.
În iulie 2000, un Concorde Air France s-a prăbușit la scurt timp după decolare, la doar câțiva kilometri de locul în care Tu-144 se prăbușise în 1973. În 2003, programul Concorde a fost, de asemenea, sistat, ceea ce a marcat sfârșitul călătoriilor supersonice de pasageri.