Your browser doesn’t support HTML5
Ideologia franceză
Formula „ideologia franceză” a părut atât de potrivită, încât a dat titlul unei cărți celebre a vechiului "nou filozof" francez Bernard-Henri Lévy, care la rândul lui s-a inspirat din titlul unui studiu al lui Marx și Engels intitulat "Ideologia germană". Cartea lui Bernard-Henri Lévy (supranumit simplu: BHL), "L'Idéologie française”, rezuma acele ambiguități care apropie deseori în ochii străinilor discursul dreptei franceze de cel al stângii, făcându-i pe neinițiați să nu mai priceapă nimic.
Ambiguități aparente care au făcut de pildă ca Marchizul de Sade, marele aristocrat și pornograf de la al cărui nume ne-a rămas termenul de „sadism”, dar care a mai fost și un ateu absolut, să fie unul dintre primii legislatori (în scurtul său mandat de deputat în Adunarea națională revoluționară) care au propus suprimarea pedepsei cu moartea… — „Un om omoară alt om”, spunea el, „iar societatea îl omoară pe asasin. In loc de un mort, societatea se regăsește cu doi morți.”
Recentele alegeri prezidențiale din Franța, care au dus la o nouă victorie a lui Emmanuel Macron asupra dreptei extreme, au readus în atenție toate aceste ambiguități ale „ideologiei franceze”. În prima rundă a alegerilor prezidențiale, pe 10 aprilie, faptul că în țara "libertății, egalității și fraternității" și a drepturilor omului jumătate din alegători au votat pentru extremiști de dreapta și de stânga a șocat și a stârnit perplexitate în străinătate.
Macron trebuie acum să se redefinească ideologic, astfel încât gruparea sa politică, cu contururi ideologice vagi, care ocupă oricum centrul eșichierului politic, să poată înfrunta noua alianță de partide de stânga condusă de extremistul și ireductibilul Jean-Luc Mélenchon, precum și dreapta extremă a lui Marine Le Pen.
Partidele istorice franceze tradiționale, laminate de mișcările extremiste, se regăsesc în plină confuzie, un exemplu fiind de pildă Partidul Socialist, înghițit practic de gruparea radicală a lui Mélenchon, alături de comuniști și ecologiști, respectivul Mélenchon sperând acum ca Macron să-l numească prim-ministru.
Pe acest fundal, merită analizat acel paradox pentru străini care este pesimismul profund al francezilor, a căror țară o duce în realitate mult mai bine, din toate punctele de vedere, decât ar dori ei să admită. Sinistroza ce afectează Franța îi nedumerește pe mulți corespondenți de presă anglo-saxoni, care au o viziune mai puțin critică asupra Franței decât francezii înșiși, a căror obsesie déclinistă se explică cel mai bine din perspectivă istorică.
Economia, rata șomajului, gestionarea pandemiei — toți indicatorii sunt pe verde în Franța, însă francezii rămân nemulțumiți. Această morocănoșnie permanentă a unei populații etern cârtitoare e ceea ce a fost numit «paradoxul francez».
E drept că Franța a uimit întotdeauna, dacă e să privim în perspectivă istorică. Țara care era numită în Evul Mediu și la Renaștere "Fiica cea mare a Bisericii" a putut muta o vreme cu forța Sfântul Scaun, sediul Papilor, la Avignon, în Provence, iar Francisc (François) I-ul încheiase o alianță cu sultanul Soliman Magnificul împotriva celorlalte puteri creștine… la fel cum și Franța revoluționară avea să încheie un pact cu Înalta Poartă… înainte ca Napoleon să atace și să invadeze Egiptul.
Dar pentru a înțelege complexitatea „ideologiei franceze” trebuie puse unul lângă altul și toate conceptele contradictorii date de Franța omenirii: greva și concediul cu plată pe de o parte, pujadismul și șovinismul (de la reacționari care se numeau Chauvin și Poujade) pe de alta. Apoi, mai recent, în sec. XX, revolta din Mai 68 și structuralismul, două mișcări intelectuale care au dominat a doua jumătate a sec. XX.
De aceea este atât de greu de explicat fenomenul Charlie Hebdo, de pildă, acea revistă săptămânală care râde de tot și de toate, fără limită. In privința pretinselor atacuri la religie, trebuie spus că în cazul precis al Franței este necesar să se țină cont de diferența de paradigmă culturală, de faptul că Franța republicană și laică separă cu totul religia de stat, religia fiind o chestiune exclusiv privată, în vreme ce în Anglia, de pildă, a existat până mai ieri un articol de lege ambiguu care interzicea și pedepsea blasfemia.
Ce este așadar «ideologia franceză»? Ei bine, un radicalism sarcastic, o modalitate de a face inofensive și simpatice doctrinele extreme, o conciliere permanentă a atitudinilor opuse. Franța conduce în acest moment UE, iar Macron mai are a dispoziție încă aproape trei luni de terapie administrată Europei din perspectiva "ideologiei franceze". Care ideologie ne-a mai dat și expresia "mariaj în blanc".