„(…) Până la urmă, în Oglinda, absolut firesc, jurnalul de actualitate s-a instalat alături de episoadele jucate. (…)
Am văzut multe mii de metri de peliculă înainte să dau peste cadrele documentare ale trecerii armatei sovietice prin Sivaş, imagini care efectiv m-au lăsat mut. Până atunci, nu mai văzusem niciodată nimic asemănător, în general m-am lovit fie de puneri în scenă foarte proaste, fie de scurte cadre fragmentare, filmate ca la carte sau cu filmări oficiale, în care se simţea prea mult planificarea şi prea puţin adevărul autentic. Şi nu vedeam nicio posibilitate dea combina toată această amestecătură în senzaţia unui tot unitar din punct de vedere temporal.
Şi deodată, în faţa mea a apărut ceva de neimaginat pentru un jurnal de actualitate! – filmarea episodului care surprindea unul dintre cele mai dramatice evenimente ale ofensivei din 1943. Un material cu totul unic! Nu-mi venea să cred că a fost consumată o cantitate atât de mare de peliculă pentru filmarea unui singur subiect, pe larg, pe o durată îndelungată. Era clar că filmarea fusese făcută de un om extrem de talentat. Când pe ecranul din faţa mea, de-a dreptul din neant, au apărut oameni chinuiţi de un efort inuman, care le depăşea puterile, de o soartă înspăimântătoare şi tragică, atunci mi-a fost perfect clar că acest episod nu poate să nu devină chiar punctul central, însăşi esenţa, nervul şi inima filmului nostru, care începea, nici mai mult, nici mai puţin, ca o amintire lirică intimă.
Pe ecran a apărut o imagine de o forţă şi de un dramatism uluitoare şi toate acestea îmi aparţineau, erau ale mele personale, aduse la lumină cu mult efort. (…) Respectivele cadre vorbeau despre suferinţele cu care se cumpără aşa-numitul progres istoric, despre eternele sacrificii pe care se odihneşte el pentru eternitate. Era imposibil de crezut, fie şi pentru o secundă, în absurditatea acestor suferinţe, materialul vorbea despre nemurire şi versurile lui Arseni Tarkovski dădeau formă şi finalitate sensului acestui episod. Pe noi ne-a şocat demnitatea estetică, graţie căreia documentul a căpătat o uimitoare forţă emoţională. Adevărul filmat simplu şi precis, imprimat pe peliculă, a încetat să mai semene pur şi simplu cu adevărul. Brusc, a devenit imaginea unui fapt eroic şi valoarea lui a devenit imaginea schimbării istorice, plătite cu un preţ extraordinar.
Fără îndoială, acest material a fost filmat de un om talentat!
Imaginea «a sunat» extrem de împovărător şi strident, fiindcă în cadru erau numai oameni. Oameni care se târau la nesfârşit în genunchi într-un noroi apos, până la orizontul mlaştinii, sub un cer alb, plat. De acolo nu s-a mai întors aproape nimeni. Caracterul multidimensional şi profunzimea minutelor imprimate pe peliculă au dat naştere unor sentimente aproape de şoc, de catharsis. Iar după un timp am aflat că operatorul de război care realizase acest material murise chiar în ziua în care filmase, cu o extraordinară putere de a pătrunde în esenţa evenimentului care tocmai se întâmpla în jurul lui.”
Fragmentul de mai sus face parte din volumul de memorii al marelui regizor rus Andrei Tarkovski (4 aprilie 1932 – 29 decembrie 1986), Sculptând în timp, Nemira, 2015, şi se referă la procesul de turnare a peliculei Oglinda (1975), probabil cel mai „autobiografic” film tarkovskian („trăiri la fel de exacte, legate de amintirile mele din copilărie, care m-au urmărit mulţi ani, nelăsându-mă în pace…”).
L-am revăzut cu alţi ochi în ziua de 9 Mai curent, ziua în care lumea civilizată a înmărmurit în aşteptarea paradei din Piaţa Roşie, la care se presupunea că «бункерный дед» va face declaraţii şoc (nu le-a mai făcut, ceea ce nu înseamnă deloc că şi-a schimbat gândul rău ce l-a pus Ucrainei), după ce că timp de mai bine de două luni de pe ecranele televizoarelor ne-au invadat imagini cu oraşele ucrainene prefăcute în ruine sau pur şi simple rase de pe faţa pământului.
Între timp, vai! mai mulţi jurnalişti – printre care, şi americani & occidentali – şi-au pierdut viaţa pe linia întâi, filmând ororile războiului declanşat de Federaţia Rusă. Sigur, toate aceste imagini-document sunt şi probe într-un eventual proces pentru crimele de război comise de armata rusă la Bucea, Irpin, Mariupol ş.a., nu pot însă să nu mă întreb dacă, într-un viitor nu foarte îndepărtat (şi, să sperăm, mai bun), cadrele filmate – uneori, cu preţul vieţii – nu-şi vor găsi locul, pe post de jurnal de actualitate, într-o capodoperă cinematografică de anvergura celei tarkovskiene. Ei bine, cum va arăta epoca noastră în Oglinda unui mare artist al viitorimii, dacă sigur acest artist va scăpa cu viaţă din Harkov, Odesa, Kiev sau, de ce nu? chiar Moscova. Să fie oare adevărat că Moscova – toată Moscova, fără nici o excepţie – nu crede în lacrimi?!