Fenomenul anti-americanismului rămâne cât se poate de actual. Rădăcinile sale transcend simpatia ori antipatia pentru un președinte sau altul, fie că vorbim de Obama, fie că vorbim de Trump; ele sunt efectul unor resentimente, aversiuni și nevroze mult mai persistente. Rezistența democrațiilor a dat uneori rezultate, alteori a cedat teren sub amenințarea Jihad-ului revoluționar. Nu a fost vorba însă, așa cum scria Charles Krauthammer în numărul Washington Post din 9 septembrie 2011, deci la zece ani de la atentate, despre o reacție supra-dimensionată: „What turned the strong horse into a weak horse? Precisely the massive and unrelenting American war on terror, a systematic worldwide campaign carried out with increasing sophistication, efficency, and lethality–now so cheaply denigrated as overreaction.”/„Ce anume a transformat calul tare în cal slab? Tocmai acest colosal și neobosit război american împotriva terorii, o campanie sistematică globală purtată cu sofisticare, eficiență și letalitate—acum atât de ieftin denigrată ca reacție supradimensionată”.
În urmă cu șaptezeci și șapte de ani, în februarie 1941, marele filosof politic Leo Strauss, refugiat în Statele Unite din Germania nazistă, ținea o prelegere la New School for Social Research intitulată „German Nihilism”. Atacul din 11 septembrie, nu sunt singurul care o spune, a fost expresia disperării nihiliste. André Glucksmann a scris o carte cu titlul Dostoievski în Manhattan. Este vorba de un radicalism utopic totalitar, de convingerea că actuala civilizație burgheză, cu ale sale valori născute din marea tradiție a umanismului european, este una decadentă, impură, pervertită, coruptă, care merită și trebuie nimicită. Iar Statele Unite, o republică născută în fond din filosofia individualismului civic, din acel proiect mereu reluat și mereu amenințat al Luminilor, cu toate tensiunile sale imanente, simbolizează încă (în pofida fenomenului Trump) exact ceea ce noii și vechii barbari iubesc să urască.
Scria Strauss: „Fapt este că nihilismul german nu este un nihilism absolut, dorința distrugerii totale, inclusiv a autodistrugerii, ci este dorința distrugerii a ceva din civilizația modernă. ...nihilismul german dorește distrugerea civilizației moderne câtă vreme civilizația modernă are un sens moral” (textul este publicat în remarcabilul volum editat de F. Flagg Taylor, IV, The Great Lie: Classic and Recent Appraisals of Ideology and Totalitarianism, Wilmington, Intercollegiate Studies Institute, 2011, pp. 219-240).
Nihilismul despre care vorbea Strauss nu este o formă de amoralism. Dimpotrivă, el are propria sa filosofie morală, situată la antipodul idealurilor societății deschise, se concepe pe sine ca o revoltă, o insurecție împotriva modernității presupus hedonistă, reducționistă, pozitivistă, scientistă, mercantilă, plutocratică și lipsită de suflet: „Protestul decurge din convingerea că esența întregii vieți morale este fundamental și etern societatea închisă; din convingerea că societatea deschisă este sortită să fie, dacă nu imorală, cel puțin amorală: terenul de joacă al celor care caută plăcerea, câștigul, puterea iresponsabilă, într-adevăr orice fel de iresponsabilitate și lipsă de seriozitate” (Strauss) Iată unde se întâlnesc nihilismul nazist cu acela islamist. Iar cu acela comunist se intersectează în repudierea absolută a capitalismului liberal.
Mitul politic antiamerican este așadar inseparabil, dacă mergem pe această linie de reflecție, de acela anti-modern, anti-capitalist, anti-burghez, antisemit, anti-creștin și, prin afinități mărturisite sau nu, anti-umanist. Nu mă refer aici, o spun cât pot de categoric, la critica adusă unei politici sau alta a Statelor Unite, ci la o viziune în egală măsură alegorică și pretins-științifică, deci nu una strict emoțională; vorbim de un program al resentimentului politic, de o strategie pentru care Statele Unite reprezintă simbolul a tot ceea ce propovăduitorii acestei fantasme detestă.
America devine marea putere vorace, „hiper-puterea”, Leviatanul absolut, abisul turpitudinii, întruchiparea lui Satan, imperiul băncilor și al multinaționalelor, al corporațiilor corupte și al comploturilor militariste, un fel de cancer al umanității care trebuie, mai devreme sau mai târziu, extirpat. Așa a văzut America Sayyid Qutb (1906–1966), profetul și martirul revoluției islamiste, ca pe un tărâm al promiscuității, al egoismului meschin, al materialismului cras și al mediocrității culturale. Atacul din 11 septembrie 2001 nu a fost, cum susțin unii, un accident regretabil, ci a fost pregătit metodic și întreprins cu suicidal devotament de oameni pentru care libertatea individului rămâne o insuportabilă sfidare.