Născut la 15 iunie 2000 în Chișinău, student în anul III la Facultatea de Drept în cadrul Universității de Stat din Moldova, președinte al Asociației Naționale pentru Dezbateri Academice, profesor de dezbateri. Pasionat de muzică, politică, teatru și oameni deștepți. Cochetează cu domeniul afacerilor. Mai mult decât orice altceva, iubește viața și libertatea.
Luni
O să recunosc, la început, că mereu am privit foarte sceptic ideea de a scrie zilnic într-un jurnal despre activitățile pe care le ai. Provocarea e mare, mai ales ținând cont că perioada pe care o trăiesc acum este una tare stranie - cu urcușuri multe, și cu multe-multe palme reci.
În mod normal, ziua de luni la mine e mai degrabă zi de odihnă, cam la fel ca la muzicieni. Ei în weekenduri cântă, iar eu în weekenduri organizez dezbateri la asociația pe care o conduc. Mi-ar fi plăcut tare mult ca și ziua de azi să înceapă tot într-un ritm la fel de lejer, dar din păcate am început-o cu o bubă pe cap – am avut de susținut o testare la universitate, pentru că am absentat când ar fi trebuit s-o scriu. Nu e mare treabă, dar, de la o vreme, orice interacțiune cu universitatea îmi creează în primul rând repulsie. Pentru mine universitatea, până acum, a însemnat un fel de soluție de bătaie de joc, diluată cu multe momente frumoase alături de colegi și câțiva profesori tare tare buni care chiar au fost acolo ca să mă facă să cresc și să înțeleg. Am susținut testarea și Dumnezeu cu dânsa. Tare mi-aș dori să vorbesc altfel despre universitatea mea și, sunt sigur, într-o zi vom construi un altfel de sistem educațional. Noi, cei tineri. Nu moșnegii care știu mai bine. Demult era timpul să înțelegem că moșnegii nu trebuie să fie factori de decizie în educație și tineret.
Lumea asta a maturilor abia încep s-o gust, și deja e destul de clar că-i tare altfel
Am avut după-amiaza trei lecții la liceul la care predau dezbateri. De fiecare dată când ies de acolo, primul meu gând este oare cum ar fi ca în toate școlile din țară, în afară de lecții importante la care se fac comentarii literare sau experimente chimice imaginare, să mai aibă copiii ocazia și să facă niște dezbateri, să dezvolte gândirea critică, să-nvețe cum să vorbească în public. Frumos ar fi. Mereu mă simt bine când ies de la liceu, pentru că acolo oamenii cu care lucrez sunt mai sinceri, mai adevărați. Lumea asta a maturilor abia încep s-o gust, și deja e destul de clar că-i tare altfel. Noroc de mine că am un loc unde de două ori pe săptămână pot să-mi găsesc refugiul.
După lucru am fost să pe la frizerie și m-am făcut frumos. Pe urmă am trecut pe la bunica.
De când COVID-ul ni l-a luat pe bunelul, discuțiile cu bunica sunt mereu despre el, despre înmormântare, despre praznicuri. Pe de o parte-i trist, dar pe de altă parte o înțeleg - i-a dedicat lui toată viața.
Tare mi-i dor de bunei. Anul 2021 a fost cam dur cu noi.
Bunica mi-a făcut cadou un costum pe care bunelul așa și n-a apucat să-l poarte niciodată.
Mă gândesc că o să-l port cu mândrie. Apoi mă gândesc că probabil e cazul să mă pun pe slăbit.
Marți
Astăzi am stat în ambuteiaje. Inițial ziua era programată pentru lucru, dar călătoria pe care a trebuit s-o fac până în celălalt capăt de oraș ca să ajung la contabil a introdus unele modificări. Probabil totuși ideea cu lucrul online nu-i rea deloc.
Mă gândesc cât de greu poate fi să administrezi un oraș, dar mai ales unul așa cum este Chișinăul. În timp acest oraș a reușit să-mi devină tare drag. Și totuși, vă imaginați câte am reuși să facem dacă n-am avea drept îndeletnicire statul în ambuteiaje?
Lucrez mult la un proiect nou, de suflet. Astăzi am mai pregătit niște materiale. Chiar dacă n-am așteptări deloc, mă gândesc eu că vor fi câțiva oameni plăcut surprinși. Dar despre asta mai târziu.
Tot azi m-am angajat la un job nou. Este o provocare mare, ori sunt tare departe de a fi specialist în domeniu, dar bossulică mi-a promis că mă va învăța, și parcă mi-a venit să-l cred.
Pare a fi o situație de win-win, sau dacă nu e, atunci tot în favoarea mea înclină balanța.
Pe azi eu gata, mă duc acasă la mama. Deseori simt că mi-i dor de părinți, chiar dacă-s aici, lângă ei. Mă gândesc la colegii mei care caută o viață mai bună prin Danemărci, Olande și Germanii. Nu-i invidiez. Îi consider naivi și le țin pumnii din tot sufletul. Mie mi-i bine acasă, lângă mama și tata. Mă duc eu acasă.
Miercuri
Am fost azi la Ungheni, unde ni s-a înmânat un certificat de grant. Fotografii, bannere, oficiali la cravată și în sacouri care li-s mici, dar pe care oricum le încheie pe toți bumbii disponibili. Drumul până la Ungheni îl știu pe de rost. Când eram mai mic, fiecare drum pe care îl parcurgeam pe traseul R1 însemna că urmează câteva zile de neuitat la bunei, iar astăzi înseamnă că trebuie de semnat niște hârtii la bancă sau că organizăm vreun praznic. Ce-mi place e că pe drum mai reușim să stăm de vorbă cu tata, mai facem planuri. Ce nu-mi place e că au tot inaugurat guvernanții drumul acesta de vreo câteva ori – o dată Filat, o dată Filip. Poate la următoarea inaugurare chiar va fi gata.
Dealurile de la Ungheni tare mi-s dragi. Mi-am dat seamă ca aproape a trecut o lună de iarnă, da’ zăpadă încă n-am văzut la Chișinău. În schimb cei de la Cornești au văzut – era un strat de 2-3 centimetri de zăpadă care nu se topea. Și arăta frumos. Îmi dau seama că iernile cu troiene vor rămâne doar încă o amintire din categoria celor pe care le voi povestești copiilor și ei nu înțeleg.
Pe drum înapoi la Chișinău eram aproape de a adormi. În fiecare dimineață când nu mă satur de somn mă consolez cu ideea că somnul nu-i făcut pentru cei tineri.
Seara am petrecut-o în compania câtorva prieteni pe care i-am cunoscut la universitate.
Când Carla’s Dreams cânta că prietenii adevărați se fac la 20 ani, mereu mă strofoleam pe interior și mă gândeam că nu-i drept, și că prieteni adevărați pot fi doar cei pe care ți-i faci în copilărie (probabil pentru că aveam 15 ani atunci).
Într-adevăr, prieteniile legate în maturitate sunt diferite, dar interesante. Am făcut burgere. Eu am mâncat numai unul – în primul rând pentru că luni am zis că e cazul să slăbesc, într-al doilea – pentru că oricum nu erau mai multe.
Acasă ai mei dorm demult. Am plecat și eu.
Joi
E dimineață, din nou, în Moldova...
S-au acumulat pe capul meu câteva întrebări nerezolvate, care tot dau de știre, și am decis că e timpul să mă pun pe lucru. Spre exemplu, până duminică am de organizat un campionat de dezbateri. Nu-i greu să comanzi 30 pizza și să cumperi un trofeu și 10 medalii. Dar e greu să te rogi la tineri să participe. Am impresia că, la un moment dat, dezvoltarea personală nu a devenit decât un fel de cortină, în spatele căreia se ascunde dorința de a deține cât mai multe certificate și de a mânca pe la coffee-breakuri. Ei lasă-i să mănânce sănătoși. Decât să mă enervez pe ei, mai bine mai completez o anexă pentru proiectul pe care-l scriu.
După amiaza am avut din nou lecții la liceu. Din nou am ieșit de acolo mai plin de energie. Păcat că după am investit energia asta într-o ședință de lucru după asta. Poate se va merita și a fi cu folos.
Am fost la cumpărături. Mi-am dat seama că de 500 lei am cumpărat, cum se zice în popor, „tinearși”. Mă bucur că vremurile bune m-au prins tânăr. Tinerii sunt mai toleranți și se adaptează mai ușor.
Seara mi-a apărut în feed pe Facebook o postare în care pagina oficială a universității se lăuda cu un acord de parteneriat semnat între (ATENȚIE!) comitetul sindical al universității și biserica universitară.
Credeam că nu pot fi mai dezamăgit deja de universitatea mea. Am greșit. Pot.
Pe această notă promițătoare, mă duc să mă culc.
Vineri
Ziua de vineri am simțit-o ca pe o cursă contra cronometru. Se pare că am câștigat-o, ori am reușit să fac tot ce mi-am pus în plan. Campionatul și deadline-ul pentru depunerea proiectului se apropie, așa că și volumul de lucru crește.
Totodată, ambuteiajele nu le-a anulat nimeni (din păcate).
Dimineața am fost cu bunica la policlinică. Nu se simte tare bine, dar suntem optimiști. A fost programată la medic peste DOAR 2 SĂPTĂMÂNI! Noroc de ea, că a prins vremurile bune.
Toată ziua am lucrat și am fugit dintr-o parte în alta. N-o să mă opresc mult aici, toată lumea are de lucru (sau ar trebui să aibă.) Nu degeaba zicea tătuca Lenin că prin muncă omul e slăvit. Știa el ce știa.
Când am terminat totul, m-am dus acasă și mi-am permis luxul de a face o baie fierbinte, așa, parcă pentru a lăsa acolo săptămâna asta. S-au cam adunat multe.
Și pentru că merit și eu un început frumos de weekend, am scos o mândră în oraș. Ne-am plimbat prin centru și mi-a plăcut cum e amenajat. Nu-i ajunge viață doar, și puțină zăpadă.
Destul de greu, apropo, în ziua de azi, să-ți găsești ursita. Ferice de cei care pot. Poate ar fi cazul să particip la Hai să ne căsătorim?
M-am bucurat că am scos-o în capăt cu săptămâna de lucru.
Apoi mi-am amintit că la mine weekendul sunt zilele cele mai încărcate.
Apropo, duminică seara am examen oral, cu prezență fizică, la facultate.
Eu n-am dubii că o să-l susțin. Abia aștept să treacă și să spun ”Dumnezeu cu dânsul”.
Până atunci, trăiască USM - ea mai bună universitate din Moldova! (a.k.a locul 3400 și copeici în lume).
Dacă ați citit până în acest punct, vă mulțumesc și vă doresc ca toată viața voastră să fie numai vremuri bune!