Your browser doesn’t support HTML5
„Istoria nu se poate sustrage faptelor, tot așa cum noi trebuie să continuăm să luptăm împotriva uitării
Evenimentul cultural-politic al acestui început de iulie în Franța l-a constituit intrarea celei ce a fost Simone Veil și a soțului ei în Pantheonul de la Paris. Un templu al Republicii, un loc de reculegere și reîncărcare a energiilor naționale pentru francezi, în care odihnesc alături – a reamintit întreaga presă a lumii – Voltaire, Victor Hugo, Emile Zola, Louis Braille, Alexandre Dumas, Jean Jaurès, Jean Moulin, Marie Curie, André Malraux etc.
Construcția clădirii, inițial menită de Ludovic al XV-lea să înlocuiască Biserica ruinată a Sfintei Genevieva, patroana Parisului, a început în 1758, dar a fost încheiată abia în 1790, la începutul revoluției franceze. Revoluționarii i-au schimbat destinația, transformînd-o într-un mausoleu, necropolă a personalităților excepționale ale Franței.
În paranteză, fie spus, un memorial al unității și gloriei unei țări, așa cum nu există și pare dificil de imaginat că ar putea exista astăzi în România sau în Moldova de peste Prut, unde discursul ideologic rămîne atît de fracturat, asemenea memoriei, unde resentimentul și prejudecățile sînt încă atît de puternice, unde justiția este încălcată de chiar cei care ar trebui să-i asigure și apere independența.
Paris 1 iulie 2018
Simone Veil este a cincea femeie între cele 76 de mari figuri ale istoriei franceze înhumate în Pantheon, alăturîndu-se lui Sophie Berthelot (intrată în 1907), lui Marie Curie (adusă în Pantheon la 60 de ani de la moartea ei, în 1995, în timpul președinției lui François Mitterand), și celor două mari reprezentante ale Rezistenței franceze, Germaine Tillion și Geneviève Anthonioz-De Gaulle (înhumate în 2015 sub președinția lui François Hollande).
La ceremonia de la Paris
La un an exact de la moartea ei, președintele Emmanuel Macron, evoca la ceremonia omagială desfășurată la sfîrșitul săptămînii trecute „ardoarea invincibilă, elanul profund spre ceea ce este drept și spre bine, energia neobosită de a le face să triumfe” ale omului excepțional care a fost Simone Veil. „Viața acestei femei ne oferă privirii abisuri din care ea ar fi urmat să nu mai revină și victorii strălucitoare pe care nimeni altul decît ea nu ar fi fost capabil să le obțină. Acestui mister al existenței, al caracterului, care sfidează rațiunea comună și ne inspiră un respect și o fascinație atît de de mari, noi le dăm, în Franța, un nume bine ancorat în geniul nostru național. Acest nume este grandoare. Această grandoare este aceea a luptelor pe care ea le-a livrat una după alta, uneori concomitent, și care au fost, nici mai mult nici mai puțin, luptele secolului.”
O viață, un destin și o confruntare permanentă cu memoria, înainte de toate cea a Holocaustului, a tinerei arestată la Nisa și deportată în 1944, împreună cu întreaga ei familie ce avea să fie ucisă, cu excepția unei surori, la Auschwitz-Birkenau. S-a spus, deloc pe nedrept, că odată cu Simone Veil în Pantheon a intrat în mod oficial și memoria Shoah-ului. O amintire a unor vremuri și suferințe ce aveau să-i inspire și hrănească gesturile politice și umane de-alungul întregii vieți, angajată în magistratură după cel de-al Doilea Război Mondial, intrată oficial în politică după 1974, grație lui Valery Giscard d’Estaing, combatantă victorioasă în cele din urmă într-un lung proces de a face acceptat dreptul femeilor la avort, militantă neobosită pentru unitatea Europei, drepturile femeii și integrarea europeană, președintă timp de ani de zile a Parlamentului European, fondatoare în anul 2000 a Fundației pentru Memoria Shoah-ului.
S-a scris mult în aceste zile despre Simone Veil și gesturile ei, unele mai puțin cunoscute, unul considerat controversat. Între ele, ajutorarea algerienilor din Frontul Național de Eliberare, deținuți în închisorile franceze în cursul îndelungatelor ostilități ce au condus în final la independența Algeriei sau atitudinea ei deosebit de umană într-o perioadă în care SIDA făcea ravagii în Franța. Un gest controversat a fost adus în discuție, deja la moartea ei, și din nou zilele acestea: o fotografie ce o înfățișează în 2013 la o manifestație sub egida Bisericii catolice împotriva acceptării căsătoriei între homosexuali. S-a spus atunci, că a coborît printre manifestanții ce treceau prin fața casei ei – avea 85 de ani – chemată de niște prieteni și s-a repetat că de-alungul întregii vieți nu s-a pronunțat niciodată împotriva căsătoriei cuplurilor de același gen. Prietenii ei, intelectuali francezi de marcă, au postat pe Facebook o pagină din memoriile ei în care își exprima compasiunea profundă pentru deportații francezi homosexuali pe care i-a cunoscut în perioada petrecută în lagărele naziste.
Cărțile trebuie însă citite și cunoscute, tocmai pentru a menține memoria faptelor reale vie. Cine o dorește, are astăzi la dispoziție, înainte de toate, mărturia ei, intitulată Viața mea, publicată în 2009 la editura Stock, ca și o culegere din discursurile ei, prefațată de Robert Badinter, Luptele mele. Discursurile unei vieți - este vorba de cele între 1974 și 2010 - publicată de fiii ei, Jean și Pierre-François Veil la editura Bayard.
„Istoria nu se poate sustrage faptelor, tot așa cum noi trebuie să continuăm să luptăm împotriva uitării” – spunea Simone Veil într-un remarcabil discurs, Reflecții asupra memoriei, din iunie 2002, scris în cursul unei călătorii la Budapesta...