Născută la 3 mai 1981 în municipiul Rădăuți, județul Suceava. Are studii de licență și masterat la Facultatea de Științe Economice și Administrație Publică a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, România. Este vicepreședintă Chief Operating Officer Victoriabank din iunie 2021, când a primit aprobarea Băncii Naționale a Moldovei pentru exercitarea acestei funcții și gestionarea activității băncii în domeniul operațiuni, achiziții, logistică, securitate și încasare. S-a alăturat echipei Victoriabank în 2018, ca șefă a Direcției Operațiuni. Are o experiență de peste 15 ani în domeniul bancar, ocupând din 2009 mai multe funcții manageriale în diverse unități și direcții din cadrul Băncii Transilvania, precum: șefă Serviciu Operațiuni, directoare Operațiuni, directoare regională Operațiuni. Elena-Ionela Maloș are studii de licență și masterat la Facultatea de Științe Economice și Administrație Publică a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, România.
Luni
Dacă Forrest Gump spunea că viața este precum „a box of chocolates, you never know what you’re going to get”, eu întotdeauna am crezut că viața e mai degrabă un puzzle uriaș. Întâi încerci să faci marginile, ca mai apoi să completezi, treptat, spațiile goale. Fie începi de la un capăt și continui organic spre cealaltă extremă, fie adopți o atitudine, să zicem, ceva mai haotică. În final, nu contează atât de mult dispunerea, căci tot ajungi la o imagine completă și, într-un fel, liniștitoare. Fiecare piesă este diferită și trebuie așezată cu grijă. De altfel, la fel e și cu alegerile pe care le facem de-a lungul anilor. Mecanismul plasării anumitor piese este instinctual, iar altele îți dau bătăi de cap. Ei bine, zilele de luni sunt anume acele piese complicate, problematice, cu mai multe capete, însă indispensabile în vederea completării unei armonii nu doar vizuale. Sau, cel puțin, așa îmi place mie să cred. Mă ajută și mă motivează.
Dar, în mai, asta contează mai puțin. Gândul de a ieși dimineața din casă, imaginea soarelui care pătrunde prin crengile și frunzele copacilor și vântul reconfortant îmi sunt mai mult decât suficiente. Ca să nu mai amintesc de muzica de pe Magic FM, pe care o ascult în drum spre muncă.
Am marea șansă de a spune că îmi place enorm munca pe care mi-am ales-o. Bizar sau nu, mi-am dorit să fiu bancher încă din copilărie. De fapt, erau doar două opțiuni – bancher și judecător. Vorba vine, piesele de puzzle s-au așezat în așa fel, încât am mers pe acest traseu și nu am regretat niciodată. Poate pentru că – instinctual sau nu – cealaltă opțiune de altă dată face parte integrantă din activitatea mea profesionistă. Finanțele, banul, valoarea acestora, circuitul și impactul lor au o legătură indisolubilă cu justa judecată, cu decizia bine fundamentată, astfel încât mă simt, volens nolens, un judecător intransigent al meseriei mele.
Marți
Am visat, cred, o scenă din copilărie. Nu sunt sigură dacă a fost o amintire în vis sau dacă, în subconștient, am reconstruit un film imaginar din mai multe fragmente de realitate. Oricum ar fi, a fost, pur și simplu, frumos, pentru că l-am visat pe tata. De ani buni, mă pot întâlni cu el doar așa, într-un imaginar care nu-mi permite să-l simt atât de aproape precum mi-aș dori. Dar e bine și așa, e și asta o oportunitate, una de a zâmbi în somn.
Se făcea că eram acasă, în Laura Bucovinei, o localitate aproape de streașina Mănăstirii Putna, lângă hotarul cu Ucraina. Viața din preajma graniței e oarecum îmbibată cu un sentiment de neliniște, imperceptibil, dar care-ți dă ghes mai ales atunci când, din curtea casei părintești, vezi „dealurile rotunde, cu dumbrăvi pe coamă” ale României, iar ceva mai încolo - pădurea de după hotar...
Revenind la visul meu... aveam vreo 4-5 ani și mă jucam cu o păpușă din pânze. Îi aranjam părul și o mângâiam precum ai răsfăța o pisică. Atunci a venit tata de la biserică – era preot – și s-a așezat lângă mine. A început să mă mângâie, la rândul său, și, într-un final, m-a îmbrățișat și m-a sărutat pe frunte. Apoi s-a ridicat și a ieșit afară. L-am urmărit. Am deschis ușa și o lumină orbitoare și caldă m-a lovit în ochi. Am simțit cum căldura îmi pătrunde în piele și oase. Și chipul tatei, care inițial levita, ca mai apoi să se desprindă complet și să urce spre lumină. Și mama care mi-a pus o mână pe umăr. Și chipul tatei care se tot ridica.
O zi, deja, minunată.
Miercuri
Este mijlocul săptămânii și nu mă simt deloc epuizată. Beneficiul de a munci cu dăruire, de a face ce-ți place, de a avea lângă tine oameni incredibili, pe care îi respecți, admiri și iubești în egală măsură. Oameni pe care te poți baza, cărora le poți cere oricând ajutorul și-ți vor răspunde cu un zâmbet ingenuu, sincer.
Povestea mea la Victoriabank a început în 2018. La început, a fost o provocare pe termen scurt. Trebuia să dureze doar șase luni, dar, din fericire, sunt și astăzi aici.
Am cunoscut la Chișinău oameni și oameni. M-am bucurat să-i văd mândri de muzica populară, portul național, de tradițiile și cultura românească. Marile sărbători religioase, în special Crăciunul și Paștele, sunt parcă trase la indigo cu cele bucovinene. Și aici, și la noi, se ține postul. Și la noi, și aici, în dimineața Învierii, oamenii merg la biserică pentru a sfinți coșul cu bucate. M-am bucurat ca de propria copilărie să văd cum moldovenii din partea locului, asemeni bucovinenilor, își spală fața cu apă dintr-un vas din care nu lipsesc un ou roșu și un bănuț, după care se servește micul dejun pascal...
În acest timp, am aflat multe despre Moldova, am vizitat foarte multe locuri, am cunoscut acest amestec curios dintre Est și Vest, am analizat o întrepătrundere culturală absolut fenomenală, cu frumusețile și micile ei obsesii. Chiar dacă, atunci când stăteam la Iași, mai vizitam Republica Moldova în weekenduri – mă plimbam prin Grădina Botanică sau pe străzile din centru, ajungeam la Orheiul Vechi sau la vinării –, a locui în Chișinău e o experiență ieșită din comun. Sunt locuri în care timpul parcă nu a trecut și altele în care îți dai seama câte, totuși, s-au schimbat în ultimii 30 de ani. Amestecul dintre clădirile istorice interbelice și blocurile sovietice este și el cel puțin curios.
Da, Chișinăul e un loc aproape magic, ca într-un roman de Gabriel Garcia Marquez. Că tot veni vorba, cred că săptămâna viitoare voi reciti Un veac de singurătate. Sau poate Cum să livrezi fericire – o carte despre pasiune și scop, o carte în care CEO-ul Zappos ne împărtășește lecțiile pe care le-a învățat în viață și în afaceri. Mă voi gândi bine la asta.
Diseară, însă, voi călători, imaginar, în Cappadochia cu un puzzle cu fascinantele baloane cu aer cald, care zboară deasupra regiunii.
Joi
Suntem într-o permanentă schimbare. Ca oameni. Ca profesioniști. Ca simpli consumatori. Dinamica acestui secol este de-a dreptul halucinantă. Siguranța și nu în ultimul rând confortul celor pentru care muncim bat mereu la ușile noastre, iar pentru a oferi produse de calitate, la standarde europene și internaționale, e nevoie ca noi înșine să ne perfecționăm, să devenim - cum spunea cineva - cartea de vizită a contemporaneității. Iată de ce vizita mea la Londra, unde am participat la Temenos Community Forum 2022, a avut drept scop însușirea detaliată a noilor tendințe și oportunități de dezvoltare a serviciilor și produselor pe care le oferim clienților Victoriabank.
Doar că am avut o mică „problemă”. Plecarea mea s-a produs când o delegație cu reprezentanți ai Guvernului de la București a vizitat Victoriabank, parte a Grupului Financiar Banca Transilvania. Desigur, mi-aș fi dorit să fiu și aici, să particip la discuțiile cu oaspeții noștri despre cea mai mare investiție românească în Republica Moldova, investiție ce a contribuit substanțial la dezvoltarea întregului sistem bancar al Moldovei.
Oricum, de la distanță, am fost conectată mereu la acest eveniment important pentru instituția noastră bancară, pentru dezvoltarea sectorului și accelerarea parteneriatului dintre cele două state românești. M-am bucurat să aflu de la colegii mei că membrii delegației de la București au anunțat în cadrul întâlnirii că Legea prin care Republica Moldova primeşte din partea României un ajutor financiar nerambursabil de 100 de milioane de euro a fost promulgată și publicată în Monitorul Oficial al României, acest lucru însemnând de fapt un pas înainte în susținerea eforturilor de apropiere a Moldovei de Uniunea Europeană.
Seara am terminat de citit un roman de Milan Kundera, Gluma. O carte despre comunism și represalii, scrisă într-o manieră ironică și amuzantă, cumva de sus, de peste toate atrocitățile regimului. Cu referință la roman, critica literară m-a intrigat prin acest pasaj comprehensiv: „Cineva se joacă cu viețile noastre – pare să spună Milan Kundera în primul său roman –, cineva leagă și dezleagă întâmplările în care suntem atrași cu sau fără voie, împingându-ne în fundături sau oferindu-ne brusc o libertate cu care nu știm ce să facem. Cineva își râde de noi, propunându-ne idealuri care se transformă irevocabil în propriul lor simulacru, fără a înceta totuși să ne urmărească și să ne otrăvească existența. Cineva se uită la noi necruțător, înregistrând fiecare mișcare a noastră cu o privire de gheață ce nu lasă nicio speranță. Și tocmai acest chip, redat de această privire, e cel pe care, mai presus de toate, ni-l oferă Gluma – chipul de ieri, de azi și dintotdeauna, în care suntem somați să ne recunoaștem.”
Ca atare, cititul propriu-zis al cărților pornește nu neapărat de la o disciplină academică, de la un program rigid și prestabilit. Dimpotrivă. Uneori, alegem să citim una și aceeași carte de mai multe ori, trecând peste retorica întrebare a lui Alexandru Philippide „dar unde-i vraja primelor lecturi?”. Alteori, mâna se îndreaptă cu putere spre cartea care parcă vrea să traseze linii de legătură dintre bubuiturile din dimineața lui 24 februarie cu evenimentele istorice similare, de o încărcătură emoțională deosebită.
Vineri
Mă trezesc și mă gândesc la ce am de făcut. Îmi setez obiectivele, îmi vizualizez ziua de muncă – ședințe, consultanțe, repartizarea sarcinilor și tot așa mai departe.
Agenda îmi spune că una dintre preocupările mele și ale colegilor mei ține de inițiativa națională a anului 2022 „Alături de Moldova, alături de fiecare”, în special de acțiunea „Povești de acasă”, organizată de CCF Moldova, eveniment în cadrul căruia instituția noastră are calitatea de partener. Ca atare, e vorba despre o campanie socială de colectare a banilor atât în sprijinul copiilor care trăiesc la limita sărăciei în Moldova, cât și pentru copiii care fug de război și au nevoie de ajutor, urmând ca suma donată să fie dublată de Victoriabank, așa cum s-a întâmplat, de fapt, și anul trecut.
Dar poate cel mai sensibil moment al proiectului e acela când 20 de tați cu notorietate, printre care scriitorul Iulian Filip sau directorul general al Teatrului Național Mihai Eminescu, Petru Hadârcă, vor citi zilnic câte o poveste pentru toți copiii din Republica Moldova. Ne mândrim și ne bucurăm că printre ei e și președintele Victoriabank, Bogdan Pleșuvescu.
...Dar e sfârșit de săptămână! E timpul să merg acasă, cel puțin imaginar, în dulcea Bucovină, vorba marelui poet.
„N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ți romantic, munții în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânci înalte,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.”
Mamei îi plăceau aceste versuri eminesciene, pe care le recitam cu mândrie în clasă sau acasă.
Iar mie îmi place Bucovina pentru că aici există culori pe care mulți pământeni nu mai pot să le vadă. Pentru că cerul miroase a rășină, pentru că păsările nu contenesc să cânte, iar stelele nu cad, ci doar măsoară infinitul.
Oamenii de aici te privesc în ochi și îți doresc zi bună, chiar dacă nu i-ai mai întâlnit. Bătrânii mai știu să se mire, iar copiii - să se rușineze. Vara bucovineană e parfumată cu iz de fân proaspăt, iar toamna - cu miros de otavă, laptele are gust de pășune înmiresmată și e păstrat în oale de lut.
Dacă nu deslușești într-o zi un zvon de bucium sau de fluier, sigur vei auzi clinchet de clopot ori dangăt de talangă. În Bucovina, caii sunt frumoși, iar rândunelele mai găsesc streșini sub care să-și lipească măiestrit cuibul.
Iubesc Bucovina pentru că soarele răsare numai dacă sclipește roua, ori scânteiază troienele înghețate. Pentru că norii nu se opresc niciodată. Pentru că mai există cămeși și bundițe, opinci și sumane. Pentru că fetele și feciorii mai știu să cânte. Pentru că mai vin brazii la veselie sau la jale. Pentru că mai pleacă berzele. Pentru că mai latră către seară câinii la cirezi, pentru că mai foșnesc pomii în livadă. Pentru că părinții binecuvântează tinerii înainte de nuntă, iar pruncii țipă cât pot la botez.
Pentru că bunicile mai pot împleti ciorapi de lână, pentru că femeile mai coc cozonaci. Pentru că nimeni nu se întreabă unde o fi Raiul. Pentru că ridicându-se de la masă își fac cruce mulțumind și când au mai mult, şi când au mai puțin.
Bucovina e un loc binecuvântat de Dumnezeu, e o trăire care se învață din pruncie la gura sobei, lângă cuptorul cald și plita încinsă unde bolborosesc sarmalele, unde vocea blândă a bunicilor ne îndeamnă să creștem oameni frumoși. Aici locurile vibrează de energii pozitive și inspiră calm, liniște și pace.
Și da, iubesc Bucovina pentru că de aici Dumnezeu nu a plecat niciodată...