Odată cu șocul Emmanuel Macron în Franța și cu victoriile succesive ale creștin-democraților lui Merkel în diverse landuri germane, unde socialiștii lui Schulz au pierdut teren, Europa reîncepe să respire și revine în actualitate chestiunea refacerii unui „nucleu dur” și a unei UE cu „două viteze”.
Your browser doesn’t support HTML5
Jurnal de corespondent: Dan Alexe (Bruxelles)
In realitate, Europa „cu mai multe viteze” există deja, iar criza actuală (pentru a nu spune mai degrabă multiplele crize suprapuse) a fost înrăutățită de atitudinea esticilor. Se pune însă problema refacerii modelului european, iar aici, în mod neașteptat, o veche propunere a lui Alexandre Kojève redevine de actualitate.
Alexandre Kojève
Alexandre Kojève (Александр Кожевников, 1902-1968) a fost unul din cei mai mari filozofi ai secolului XX, a cărui influență se prelungește până astăzi și care încă nu ne-a învățat și transmis totul, textele lui fiind fragmentare, deseori constând din note de curs, ca în cazul lingviștilor Ferdinand de Saussure sau Nikolai Trubetzkoy (acesta din urmă rus alb refugiat, ca și Kojève).
Kojève, profesorul lui Raymond Queneau și al lui Georges Bataille (care i-au transcris Introducerea la Fenomenologia Spiritului a lui Hegel), este omul care a adus cea mai limpede interpretare a lui Hegel și a ciclicității epocilor istorice, și de la el s-a inspirat, fără să o spună, politologul american Francis Fukuyama pentru cartea sa care a fâcut atâta nemeritată vâlvă Sfârșitul istoriei și ultimul om (1991).
Ca și Trubetzkoy, Kojève a fost unul din acei ruși albi care, refugiați în Occident, au pus la punct și propus sisteme de renovare ideologică și geopolitică mondiale. Trubetzkoy a fost la originea doctrinei „eurasiatice”. Kojève în schimb propunea o reechilibrare la nivel european a lumii germanice cu cea latină. Kojève, care a lucrat la crearea structurii ce avea să devină Comunitatea Europeană, iar astăzi Uniunea Europeană, a propus asta chiar în 1945, într-un studiu intitulat L’Empire latin, Imperiul latin, pe care i l-a înmânat generalului Charles De Gaulle, șeful guvernului provizoriu al Franței eliberate.
Intuițiile lui Kojève erau uluitoare. Deși bună parte din infrastructurile Germaniei fuseseră cu totul distruse, iar orașe ca München sau Dresda practic nu mai existau (Nürnberg a fost ales mai ales pentru faptul că nu fusese bombardat masiv și avea o sală de tribunal intactă), Kojève scria atunci că Germania va deveni curând puterea economică a Europei.
Kojève sugera astfel o uniune politică și economică între Franța, Spania și Italia (aceasta din urmă și ea în ruine și învinsă în război), pentru a balansa influența inevitabilă a Germaniei. Occidentul nu poate funcționa fără un echilibru just între lumea mediteraneeană, latină, catolică și nordul germanic și protestant, scria el.
Doar o alianță între Mediterana latină și nordul germanic al Europei, spunea Kojève, ar putea face față tăvălugului anglo-saxon, sau celui rus.
Mediteraneeni aduc cu ei un raport intim cu marea și cu străinul din sud, de peste mare. Mediteraneenii cunosc, istoric, Islamul. Nordul german aduce în schimb o integrare economică și disciplina muncii. Cele două se completează armonios, între America și Rusia, cu care, luate izolat, nici una din țările europene nu s-ar putea compara sau confrunta. Pentru asta însă, Franța nu trebuie să fie un simplu satelit economic al Germaniei. Aici trebuie revenit la vechiul model al imperiului latin, spunând „imperiu” într-un sens bun.
In lumina acestei dualități complexe dintre latinitate și germanism, merită amintit că Europa e divizată, între nord și sud, și de o linie orizontala culinaro-afectivă. La nord de aceasta linie ploua, se consumă bere, pâine de orz sau secara, mâncarea se gătește cu unt si untura, lumea e majoritar protestanta. La sud de aceasta linie găsim soare, vin, pâine de grâu, se gătește cu ulei de măsline si lumea e in general catolica sau ortodoxa.
Europa „cu două viteze”
Și pentru că am menționat și esticii: criza actuală (pentru a nu spune mai degrabă multiplele crize suprapuse) a fost înrăutățită de atitudinea esticilor, din țările foste comuniste, care, opunându-se multor principii ce stăteau la baza Uniunii Europene la care au aderat neforțați de nimeni, refuză în același timp să accepte multe principii ale solidarității europene.
Aceste țări nu vor să participe la aplanarea crizei refugiaților, practică dumping social, compară Uniunea Europeană cu URSS-ul, dau vina pe Bruxelles pentru toate relele, dar se tem în același timp să fie lăsate pe dinafară dacă occidentalii integraționiști formează un nucleu dur, federal, care va merge mai departe fără ei.
Rezistența lor indignată, gândită mai ales pentru folosință internă, e însă deplasată și depășită de fapte.
În realitate, Europa cu mai multe viteze există deja. De pildă, doar 19 țări au ales până acum să participe la zona euro. Deși, teoretic, fiecare țară intrată recent în UE este obligată, prin tratatul de aderare, să intre în zona euro în momentul în care economia îi permite, unele țări precum Polonia nu doresc asta.
Aici avem deja o Europă cu două viteze.
La zona Schengen, de asemenea, participă doar 22 din cele 28 de țări ale UE. Irlanda, de pildă, participă la euro, dar nu participă la Schengen.
La fel este și cu armata europeană, la care doresc să participe doar 11 țări din 28 (sau 27, după ieșirea Marii Britanii, care nu ar fi acceptat asta oricum).
Așa încât, putem foarte bine să ne spunem că la fel se va întâmpla și de acum înainte.
Și UE s-a format inițial pe baza unui nucleu dur, integraționist, format în interiorul Consiliului Europei (organizație încă existentă și din care fac parte azi și Rusia și Turcia).
Acolo, in interiorul Consiliului Europei, a fost creată în 1951 CECA (CECO), premergătoarea Comunității Europene (azi: Uniunea Europeană).
Șase țări din Consiliul Europei (Franța, Germania, Italia și cele 3 Benelux) au format acolo, în 1951, un nucleu dur și au mers mai departe cu integrarea, rămânând, desigur, până azi și în Consiliul Europei.
Nimic în tratatele europene nu se opune unei evoluții similare acum în cadrul UE.
E ceea ce doresc cele șase țări fondatoare: să meargă mai departe, formând un nou nucleu de integrare și lăsându-i în urmă pe esticii văicăitori.
În aceste condiții, chiar și Turcia va putea fi primită în UE, în afara nucleului integraționist, așa cum este membră și în Consiliul Europei.
Europa cu mai multe viteze există deja și locul fiecărei țări membre va fi definit de onestitatea cu care fiecare capitală va accepta acest lucru, îl va explica populației și va căuta să își definească rolul fără a căuta să inventeze acuzații vizavi de acele țări membre (membrii vechi, țările fondatoare ale UE) care doresc o integrare și mai mare, ceea ce tratatele europene permit oricum, dincolo de discursul populist, de folosință domestică.