Igor Dodon a decretat în Moldova anul 2018 ca fiind 'Anul Ștefan cel Mare'. Acum, sigur, după ce Ștefan a fost canonizat în România, devenind, din 1992 încoace, sfânt, este mai greu să-i vezi azi imaginea adevărată. A fost, e drept, un diplomat și comandant militar de excepție. Na, să domnești aproape o jumătate de secol (1457-1504) indică putere absolută, dar și viclenie, capacitate administrativă, inteligență și cruzime ieșite din comun.
Your browser doesn’t support HTML5
Jurnal de corespondent: Dan Alexe (Bruxelles)
Ceea ce nu ne învață însă istoriografia noastră oficială este partea umană a eroilor și sfinților din istorie. Ce spune, de pildă, cronicarul Grigore Ureche despre Ștefan cel mare și sfânt?
Fost-au Ștefan Vodă om nu mare de stat, mânios și de grabă a vărsa sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omora fără județ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneș și lucrul său îl știa a-l acoperi și unde nu gândeai, acolo îl aflai.
_______ Grigore Ureche, Letopisețul Țărâi Moldovei
Altfel zis, bea, se îmbăta des și hăcuia pe cine prinde, pe cine avea la îndemână. Ba, cum spune cronicarul, Ștefan mai era și micuț și deloc arătos, ceea ce îl făcea probabil și mai rău. La fel, deși a avut doar trei neveste, numărul ibovnicelor a fost mare, o tăcere pioasă așternându-se în istoriografie peste asta.
Sau să luăm, de pildă, legenda că românii nu au agresat niciodată pe nimeni. Tot Grigore Ureche ne spune:
Fiindu Ștefan vodă om războinic și de-a pururea trăgându-l inima spre vărsare de sânge, nu peste vréme multă, ce în al cincilea an, să sculă den domniia sa, în anii 6969 (1461) rădicându-să cu toată putérea sa și s-au dus la Ardeal, de au prădatu Țara Săcuiască. Nici au avut cine să-i iasă împotrivă, ce după multă pradă ce au făcut, cu pace s-au întorsu napoi, fără de nici o zminteală.
_______ Grigore Ureche, Letopisețul Țărâi Moldovei
Foarte simplu: Ștefan s-a dus deodată și a prădat Țara Secuiască. A mers cu oastea jefuind dincolo de munte, într-o regiune populată de alt neam, de unde s-a întors la Suceava cu pradă bogată.
Sigur, e mai puțin grav și violent-genocidar decât ce a făcut, cum ne-o spune Neculce într-un livret de balet istoric sado-maso care ar putea fi numit „Cele 4 luni, 3 saptamani si 2 zile ale lui Petriceico-Voda in Bugeac”:
„Fiindu tatarii din Bugeac duși în oaste la Beciu (Viena), s-au coborît Petriceico-voda de la Iași si s-au dus impreună cu cazacii si ardè în Bugeac muierile tătarce cele burduhoase, le spinteca si punè copiii în pari, și lua bucatele cele tătărești, si aducè la Iași multe, cît nu mai putè sa le iè sama. Că nefiindu tătarii acolo, nu avè cine să le stè împotrivă.”
(Neculce, O samă de cuvinte)
Românii trăiesc în asemenea derive istorice, creând un sfânt dintr-un domnitor medieval (medieval, da, pentru că noi nu am avut Renaștere) deoarece încă nu s-au împăcat cu trecutul. Noi, românii, credem că am fost stavila Europei prin personaje ca Ștefan. Dar ce te faci dacă sârbii aduc insistent dovada că au fost ei cei care au făcut asta? În 1389, la Kosovo Polje (în Kosovo de azi, da), oastea țarului sârb Lazar a fost anihilată de hoardele sultanului Murad, ambii dându-și obștescul sfârșit pe câmpul de bătălie.
Așa e, spunem noi, dar mai târziu, când Serbia devenise un pașalîc, Ștefan cel Mare a fost numit de un Papă „atletul lui Hristos”, după amintita victorie de la Podul Înalt. E adevărat, însă „athleta Christi” era un titlu acordat atunci cam cum e azi „legiunea de onoare” franceză. Un alt papă îi acordase deja titlul de „atlet al lui Hristos” albanezului Skanderbeg.
Intreaga autoglorificare românească e pusă astfel la grea încercare, mai ales în contextul balcanic și est-european. Toți balcanicii, ba chiar și polonezii, își arogă titlul de campioni în confruntarea cu turcii, dar și și toți caută să-și ascundă duplicitatea istorică, faptul ca de multe ori oști creștine au participat alături de cele ale sultanilor la atacarea altor creștini, cum a fost la asediul Vienei.
Și așa se face că nu ne mai ajunge nația adamică a dacilor… Acum românii au dat și cea mai mare lovitură vreodată Islamului. Vezi titluri aberante prin presă:
„Podul Inalt 1475 – Cea mai mare infrangere din istoria Islamului”
De unde și până unde? Ca să spui „cea mai mare înfrângere”, trebuie să-i vezi și urmările.
A fost o victorie a lui Ștefan, da, dar o bună parte din oastea turcă era compusă din valahi din Muntenia și recruți din Balcani. Urmarea a fost importantă doar pentru Moldova: un răgaz de un an până la o nouă invazie turcă condusă chiar de sultanul Mahomed al II-lea, o înfrângere totală a moldovenilor (Valea Albă) și pierderea ieșirii la mare. Nimic de-a face cu o învingere a Islamului. Absolut nimic comparabil, ca urmări pentru Islam, cu un eveniment cum fusese căderea Ierusalimului în fața cruciaților, sau cum avea să fie victoria navală apuseană de la Lepanto, care a pus capăt hegemoniei turcești în Mediterana.
In realitate, cea mai mare înfrângere din istoria Islamului avusese loc de multă vreme. E vorba de asediul și distrugerea Bagdadului, în 1258, de către mongolii budiști și animiști și creștini nestorieni ai lui Hulagu.
Acel eveniment catastrofal a destabilizat și distrus definitiv unitatea Islamului, punând capăt dinastiei califilor Abasizi, descendenți din Mahomed, ai cărei supraviețuitori au fugit în Egipt.
Asta a permis ca trei secole mai târziu alți nomazi din Asia, turcii osmanlîi, nație străină arabilor, dar convertită la Islam, să confiște titlul de Calif, după cucerirea Egiptului.
In 1517, sultanul turc Selim, fără nici o legătură cu arabii sau cu linia de sânge a lui Mahomed, s-a autoproclamat Calif, iar de atunci impostorii de sultani turci au fost automat Califi.
Patru secole mai târziu, un alt turc, Mustafa Kemal (Atatürk), militar ateu și francmason, avea să anuleze definitiv funcția de Calif al Islamului, exilându-l pe nevolnicul ultim deținător al titlului, uzurpat de multe secole, Abdülmecid II.
Incepând de atunci, nici o unitate nu mai este posibilă în Islamul sunnit (în război permanent, de altfel, cu Islamul șiit, care e practic o altă religie) și nici o autoritate centrală nu va mai putea fi restabilită, făcând ca Islamul sunnit să rămână pe vecie spart în structuri naționale, sau regionale, sau locale, exact precum protestantismul.
Această fărâmițare de nereparat a Islamului de astăzi nu ar fi fost posibilă dacă mongolii, în 1258, nu măcelăreau întreaga familie a Califilor Abasizi, distrugând și sediul puterii Islamului care fusese Bagdadul lui Harun al-Rașid.
Comparată cu așa catastrofă, cu efecte majore încă și azi, o mică înfrângere prin Moldova, în vremea gloriosului sultan turc Mahomed al II-lea, apare ca un accident de campanie și nici pe departe „cea mai mare înfrângere din istoria Islamului”.
Mahomed al II-lea, de altfel, putea să-și permită o pauză. La urma urmei, el era cuceritorul Constantinopolului, cea mai mare înfrângere a creștinismului.