În această săptămînă se împlinesc 60 de ani de la ridicarea Zidului din Berlin. În toată Germania se fac pregătiri în vederea comemorării acestui eveniment care marca, practic, nu numai divizarea Berlinului, ci şi cea a continentului.
Your browser doesn’t support HTML5
60 de ani de la ridicarea Zidului din Berlin
După terminarea celui de-al II-lea război mondial, Germania şi Berlinul au fost împărţite în patru zone de ocupaţie. Partea occidentală a Berlinului era constituită din trei sectoare - cel american, francez şi britanic. Partea de est - viitoarea capitală a Germaniei comuniste – se afla sub administraţie sovietică.
În 1948, Moscova a instituit o blocadă a sectoarelor vestice, încercînd să determine statele aliate occidentale să renunţe la prezenţa lor în Berlin. Aprovizionarea populaţiei a fost organizată de un pod aerian american, deoarece toată căile de acces erau închise.
Un an mai tîrziu, în 1949, s-au înfiinţat cele două state germane, Republica Federală (RFG) şi Republica Democrată (RDG). Frontiera dintre cele două state a fost fortifiată de către RDG-işti. Circulaţia persoanelor între sectoarele din Berlin se putea derula încă fără îngrădiri. Din cauza agravării situaţiei economice în est, mulţi încercau să fugă în vest. Între anii 1949 şi 1961, peste 2,7 milioane de răsăriteni au plecat din RDG. Pentru a stopa acest flux, conducerea de partid a hotărît în 1961 să ridice un zid care despărţea partea estică de cea vestică. Pentru a aplana anumite zvonuri legate de eventualitatea ridicării unui zid, liderul stalinist al RDG-ului, Walter Ulbricht (1893-1973) a afirmat pe 15 iunie 1961 într-o conferinţă de presă că „nimeni nu are intenţia să ridice un zid”.
Your browser doesn’t support HTML5
60 de ani de la ridicarea Zidului din Berlin
Afirmaţia lui Ulbricht s-a dovedit a fi o minciună. Pe 13 august 1961 a început ridicarea zidului.
Ulterior, ridicarea zidului a fost justificată de către regimul est-german, condus de stalinistul Walter Ulbricht prin faptul că numai astfel se putea stopa infiltrarea agenţilor imperialişti. În limbajul propagandei oficiale, zidul era definit ca un „bastion antifascist“, iar RDG-ul drept statul german în care fascismul a fost eradicat.
Frontiera care despărţea Berlinul Occidental de cel Răsăritean avea o lungime de 160 km. Potrivit unor informaţii neconfirmate de istorici, numărul celor care au fost împuşcaţi în timp ce încercau să treacă zidul se ridică la cel puţin 245. Din statistica, oferită de alţi cercetători, publicată şi pe site-ul Memorialului „Zidul din Berlin”, rezultă că numărul celor împuşcaţi este de 140. (Lista nominală poate fi consultată aici.)
În ianuarie 1989, liderul estgerman de partid şi de stat, Erich Honecker (1912-1994), a susţinut într-o cuvîntare că zidul va mai „exista şi în 50 sau 100 de ani“.
Anunţul din seara zilei de 9 noiembrie 1989 făcut de Günter Schabowski (1929-2015), un personaj important din structurile superioare ale partidului, a marcat sfîrşitul unei epoci. Schabowski a declarat atunci în faţa presei că nu mai există nicio restricţie de călătorie pentru estgermani.
Memorialul Zidului din Berlin, pe Bernauer Straße
Din acel moment trecerile de frontieră au fost deschise. Zeci de mii oameni au început în următoarele zile să demoleze zidul.
În diferite zone ale oraşului mai există astăzi cîteva fragmente ale zidului care se află sub protecţie, fiind considerate monumente istorice.
În legătură cu cei implicaţi în uciderea celor care au încercat să fugă din RDG, după 1990 au fost judecate 277 de persoane.