Am revăzut zilele astea o serie de filme clasice, mari succese, pentru o analiză a scenariului de tip hollywoodian, și deodată un declic s-a produs când în Marathon Man (1976) la minutul 31’ (începutul „actului II”, potrivit școlii de scenariu a lui Syd Field) Doc Levy, agentul secret și asasin cu simbrie jucat de Roy Scheider, proaspăt rănit într-o tentativă de asasinare în hotelul lui din Paris se află la „Urgences”, unde o doctoriță franțuzoaică îi bandajează mâna tăiată urât. „Doc Levy” ridică cealaltă mână și trage gânditor dintr-o jumătate de țigară aprinsă. Doctorița continuă să-l bandajeze, impasibilă. Suntem într-un spital parizian în anii 1970!
Desigur, un „film noir”, cum se numește acest gen cinematografic în toate limbile, nu poate funcționa fără o femme fatale care apare, ondulând șoldurile, prin fum de țigări. Cele două mari filme ale genului care au fost Casablanca (1942) și Gilda (1946) nu pot fi imaginate fără Ingrid Bergman și Rita Hayworth susurând senzual prin perdeaua de fum filmată expresionist-alb-negru. Dar Casablanca și Gilda se petrec într-o cafenea din Maroc și, respectiv, un cazino clandestin din Buenos Aires la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, nu într-un spital din Paris spre vremea noastră.
Abia târziu, într-un film ca The Usual Suspects (1995), la min. 18’, agentul FBI Jack Baer (jucat de Giancarlo Esposito) e lăsat să intre în camera unui suspect-victimă ars pe mai bine de 60% din corp, iar agentul mestecă un trabuc aprins, ceea ce o face pe doctoriță (din nou o femeie), să-i spună sever „no smoking here”. Nu că lui (sau arsului în comă) i-ar fi păsat.
Schimbarea de mentalitate în legătură cu fumatul în doar câteva decenii este șocantă pentru etnolog și antropolog. Până și într-un film ca Alien (1979, vezi detalii mai jos, în final) toată lumea fumează pe nava spațială Nostromo, în spațiile închise ale rachetei, inclusiv când sunt adunați cu toții la micul dejun!
Este însă un adevăr că reprimarea fumatului a dus la inacceptabile situații de cenzură grafică, precum atunci când imagini cu fumătorii în lanț care au fost Jean-Paul Sartre și Albert Camus au ajuns, prin Photoshop politic excesiv, să fie reprezentați fără eterna țigară în colțul gurii sau în mână (cf. foto). Am văzut cu ochii mei, în metroul din Paris, un afiș cu fotografia celebră de mai sus a lui Albert Camus din gura căruia dispăruse eterna țigară, ceea ce îl făcea să zâmbească un pic tâmp.
De altfel, tot Camus a prins cel mai bine esența socială a fumatului și ce valoare meta-morală poate avea interzicerea lui. In Străinul lui Camus, naratorul povestește cum, atunci când a fost dus pentru prima oară la închisoare, în anii aceia când încă se fuma peste tot (în spital, sau chiar pe navele spațiale), a găsit revoltător că i s-au confiscat țigările: – "În celulă, am cerut să-mi fie date înapoi, dar mi s-a spus că e interzis. Atâta nedreptate m-a deprimat foarte tare. In primele zile am supt aşchii smulse din lemnul patului. Nu puteam pricepe de ce refuzau să-mi dea țigările, ca doar nu făceam rău nimănui. Apoi am priceput că asta era parte din pedeapsă. Când am înțeles, însă, mă obișnuisem fără țigări, așa că privarea de ele n-a mai fost o caznă."
UE și reprimarea fumatului
Au trecut acum mulți ani de când pe pachetele de țigări e trecut procentul de nicotină și se avertizează ca fumatul e dăunător pentru sănătate si că poate produce cancer. Ba chiar s-a ajuns să se imprime pe pachetul de țigări fotografii de plămâni canceroși. De unde se vede că lobbyul tutunului e mai puțin influent decât cel al alcoolului, pentru că Parlamentul European a respins deja propunerea de a se lipi pe sticlele de alcool fotografia unui ficat cu ciroză.
In Cehia, răposatul Vaclav Havel era cu totul împotriva interzicerii țigării în locuri publice. Havel s-a lăsat odinioară filmat în timp ce fuma împreună cu ministrul sănătății exact înainte de operația prin care doctorii i-au scos o tumoare și un plămân. Havel ajunsese în acel hal din pricina fumatului, dar, ca un bărbat, trăgea o țigară înainte de operație.
Nostromo și cum se fuma la bordul navelor spațiale…
În halucinant de frumosul port croat Split, într-unul din cele mai delicioase restaurante de pește de pe suprafața pământului: Nostromo (scris și pronunțat à la croate: Noštromo), am cunoscut odinioară și transa și rușinea în legătură cu statutul fumatului.
Cu marea la câțiva metri, am comandat sumedenie de vietăți ale adâncului, creaturi cu nerușinarea sumbră, pe care pescarii le expun încă palpitând în fața restaurantului și am deschis tableta să revăd “Alien”, despre care am pomenit mai înainte (primul, 1979, cel cu nava Nostromo, cum e numele restaurantului, și cu sistemul de operare “Mother”).
Mâncând “Alieni” la grătar și revăzând filmul, am făcut descoperirea șocantă:
(aici se mimează șocul —)
că toată lumea fumează la bord!... Toți membrii echipajului pufăie dezinvolt țigări și chiștoace, încă de la micul dejun, chiar și la masă, în spațiul ăla sufocant al navei interstelare, până când dă arătarea cu cheaguri peste ei.
Deodată, prin acel detaliu istoric, filmul a căpătat pe loc o dimensiune mitologică suplimentară, chiar dacă necăutată de autorii de atunci. Oh, pristină libertate, ô inocență!...
Simțind că-mi vine să mă apuc de fumat, l-am interpelat pe patron, doritor să-mi împărtășesc revelația: — “Toată lumea fumează în Nostromo, știați?”
A privit împrejur și m-a cercetat fără expresie, bombănind că nu, nimeni nu fumează în restaurantul lui.
I-am explicat și tot nu pricepea, iar deodată am avut dezamăgirea să pricep că nici nu văzuse “Alien”. Dar mi-a aruncat, condescendent:
— “Nu mă interesează pe mine filmele cu marțieni. Suntem la mare, nu vedeți? Am numit restaurantul “Noštromo” după romanul lui Joseph Conrad. Să-l citiți, e un clasic. E o întreagă mitologie acolo, mai ceva ca “Moby Dick”.”
Și a plecat, pufnind superior, spre alți clienți, iar mie, de nervi, mi-a curs din gură pe tabletă. Evident că romanul lui Conrad! E o întreagă revoluție acolo în Costaguana, mai este și o comoară, apoi istorii de trădări, dar ce să mai repar?
Alienii mei se răciseră și aveau acum gust de cauciuc cu bubițe de necaz.
Fumatul și minciuna autobiografică
Tot așa, cotidianul spaniol El Pais a publicat la un moment dat scrisori furioase de la cititori indignați de un comentariu al filologului Francisco Rico, un membru al Academiei spaniole care protesta împotriva legii ce interzice total fumatul in locurile publice. „O lașă lovitura data libertății”, scria acesta. „O lege îmbibată de spiritul persecuției si care se sprijină pe pretinse date medicale neverificate.” După care, omul încheia cu un post-scriptum: „Să știți că în toată viața mea am fumat o singură țigară.”
Citind asta, mi-am zis: ia te uită, unul ca mine. Am fumat o singură dată o jumătate de țigară, acum vreo 30 de ani, însă si eu am fost total împotriva acestor legi aseptizante in urma cărora o cafenea spaniolă, franțuzească sau italiană nu mai are farmecul de dinainte.
Ceea ce i-a deranjat însă pe mulți dintre cititorii indignați ai lui El Pais nu a fost tonul furibund al articolului împotriva statului liberticid, ci faptul că distinsul academician a mințit. In interviuri mai vechi, Francisco Rico e descris drept cineva care fumează ca o locomotivă… și există nenumărate fotografii cu el pufăind ca un șaman în transă, sau ca Sartre, Havel și Camus împreună.
Iată așadar un fumător în poziție de influencer care minte pentru a apăra fumatul. E limpede că insistând asupra falsei lui condiții de nefumător, el încerca sa influențeze cititorii in favoarea țigării. Conflict de interese si lipsă de onestitate intelectuală… cam asta era în mare conținutul scrisorilor de la cititori care au venit avalanșă peste ziarul spaniol.
Surprins probabil de amploarea reacțiilor, bietul academician s-a apărat argumentând că „scriitura nu este autobiografie”. Ba chiar l-a citat pe Rimbaud, cu acel criptic „Je est un autre”/”Eu e altcineva”.
Distinsul savant a reușit însă să ne spună cu totul altceva, si anume că orice autobiografie este o ficțiune!… Toți autorii pe care narcisismul îi împinge să-și povestească viața mint de la prima virgulă, mint până și atunci când scriu „da”, „poate”, „și”, sau „întrucât”. Trăim învăluiți, ca de un fum de țigară într-un film noir, de cuvinte în care nu trebuie să credem. Trăim vorbiți de minciuni fumate. Numai ce spun eu aici e adevărat.