Mihai FUSU: născut la 26 iunie 1960, Grigoriopol, RSSM. Actor, regizor, dramaturg, profesor și producător de teatru. Și-a făcut studiile la Şcoala Superioară de Teatru Şciukin, Moscova. Le-a perfecționat la Teatrul Regal Naţional, Londra, şi la Conservatorul Naţional de Artă Dramatică din Paris. A jucat în Moldova şi Franţa. A montat peste 30 de piese şi a predat în Moldova, Franţa, Elveţia și SUA. A inițiat genul de teatru document în Moldova. A întemeiat Centrul de Arte Coliseum şi laboratorul teatral Foosbook. Este Cavaler al Artelor şi Literelor al Franței.
Your browser doesn’t support HTML5
Jurnalul săptămânii, cu Mihai Fusu
Luni
Ziua Mondiala a teatrului și Gala premiilor UNITEM și totodată Ziua votului Sfatului Tarii pentru Unirea Basarabiei cu Romania.
Fiecare din aceste 2 evenimente ar fi suficient pentru a umple o săptămână, dar le-a picat să fie împreună. Cel puțin pentru noi oamenii de teatru separarea lor a devenit imposibilă. Printr-un mod paradoxal, Gala din seara zilei de 27 martie și sala Teatrului National Mihai Eminescu, care o găzduia au devenit scena acestei întâlniri.
Fiecare premiant (sau aproape fiecare) ieșind in fata publicului se vedea nevoit sa-i felicite pe cei prezenți in sală cu ambele sărbători. Unii o făceau menționând respectuos ambele evenimente, alții o făceau evaziv, spunând fugitiv ceva de genul: Vă felicit cu ambele evenimente de azi…
Dar pentru că a venit vorba de Unire și Teatru vreau sa menționez un fapt istoric pe care l-am descoperit recent la lectura stenogramelor ședințelor Sfatului Tarii, publicate recent. Aproximativ cu vre-o doua săptămâni înainte chiar de votul Unirii din 27 martie 1918, la una din ședințele ordinare de lucru ale Sfatul Tării, sala de ședințe a fost arena unor confruntări de ordin național, cultural și politic și a unor dezbateri aprige despre deschiderea unei săli de teatru național la Chișinău. Și de altfel discuțiile și argumentele tuturor (atât a celor pro cat și a celor contra) se roteau in jurul importantei teatrului ca instituție esențială pentru educarea conștiinței naționale, cele doua partide sau blocuri – cel de limba romana și cel de limba rusa, confruntându-se politic prin intermediul culturii.
Ca intr-o oglindă, evenimentul de luni 27 martie din sala Teatrului National Mihai Eminescu, a unit arta și politica, istoria și contemporanitatea, Teatrul și Unirea.
Cel mai frumos și elocvent moment de fuzionare a acestor două evenimente a fost pentru mine prezenta in sală a doi directori a două teatre naționale – cel de la Chișinău și cel de la Iași, care au anunțat ca de fapt relațiile dintre aceste instituții intra pe un făgaș de normalitate și ca pe lângă turneele sistematice reciproce vor apare și proiecte comune.
Un paradox al acestei Gale a fost sa descoperim ca din multitudinea de nominalizări și premii acordate de cele doua jurii (cel de preselecție și cel final) teatrele de limba rusa au cules o roadă mai bogata decât teatrele de limba romana. De ce e paradox? Pentru ca teatrele de limba romana sunt mai numeroase și legea raportului cantitate / calitate parca ti-o cere. De fapt daca mă gândesc mai bine și in Romania situația e aproape similară. Cel puțin așa stau lucrurile descrise de unii colegi de breaslă, actori din Romania. Cele 9 teatre de limbă maghiară, pe care le are Romania, se poartă mai solid și scot spectacole de o calitate de invidiat pentru teatrele de limba romană. Este oare asta o confruntare de școli teatrale, sau mai degrabă de culturi, de tradiții, de abordări?
Alte doua prezente notorii in sală și cu o conotație simbolică au fost cele ale lui Constantin Chiriac, directorul Festivalului International de Teatru de la Sibiu, pe de o parte și a lui Valerii Șadrin, directorul Festivalului International de Teatru Cehov de la Moscova, pe de altă parte. Ambii nume emblematice și oameni cu poziții cheie nu numai in lumea teatrului dar și a politicului, veniți la Chișinău parcă să confirme încă o data interesul mișcărilor teatrale din România și Rusia pentru Moldova. Prezenta lor, discursurile, dar și atitudinile celor din sală subliniază încă o dată identitatea noastră difuză și adaptabilă.
Au fost și momente de tensiune pe care le-am simțit prin discursul ministrului culturii. Doamna Babuc era îngrijorata de valorile care stau la baza deciziilor juriului, întrebându-se de ce in juriu nu vedem nume notorii din literatură, pictură, etc. Pană la urmă premiul pentru cel mai bun spectacol pe ca re l-a obținut spectacolul Casa Mare, după piesa lui Ion Druță a liniștit spiritele.
In continuarea celor spuse de ministru, m-am întrebat care ar fi de fapt acele valori care guvernează teatrul nostru, breasla in general de jos și pană la conducerea UNITEM și de ce suntem omnivori. Omnivori in sensul că putem accepta in cadrul Galei sponsorizări și premii de la orice partid politic, de la orice persoana fizică sau economică (indiferent de imaginea și discursul politic al acesteia). Atunci când accepți bani și cadouri de la oricine e greu de fapt sa construiești un propriu discurs bazat pe valori.
Marți
Zi de birou. Lucru la proiecte.
După o pauză de mai multe luni de zile reluăm lucrul la noul spectacol document – Grooming. E un cuvânt englez și dacă cauți in dicționare nu înțelegi mare lucru. La modul direct înseamnă a mângâia un animal. Dar acest termen astăzi intra in vorbirea curenta cu sensul de racolare, sau acostare a minorilor de către adulți in spațiul on-line.
Proiectul este finanțat de OSCE și cofinanțat de Ambasada Americii. De fapt această temă a racolării minorilor in scopul exploatării sexuale ne-a fost sugerata tot de OSCE. Conform datelor oficiale și neoficiale e un fenomen care ia amploare in Moldova și nu numai. Un act inuman, egoist, negândit din partea maturilor care are consecințe adânci distructive asupra psihicului copilului sau adolescentului.
De mai bine de 15 ani colaboram cu instituții și ONG-uri internaționale de genul OIM, OSCE, SDC, sau anumite ambasade in vederea realizării unor proiecte de teatru document cu impact social. Cu toate ca aceste teme nu lipsesc in Moldova – fie că e vorba de racolarea minorilor, sau a violentei domestice, sau a copiilor străzii sau a celor cu dezabilități, etc, etc – teatrele oficiale ocolesc aceste teme (și alte teme problematice), iar finanțatorul oficial – Ministerul se mulțumește cu ce are.
Fără a generaliza, am făcut o constatare fiind in țări ca Germania, Franța, Olanda. Acolo abordarea temelor sociale cu impact național e prerogativa și apanajul teatrelor finanțate de stat. Teatrele private, sau companiile independente de multe ori fac spectacole distractive, comerciale, sau experimentează cu forme noi. Din cate se vede la noi este exact contrariul. Repertoriul teatrelor abundă de comedii, spectacole rezolvate intr-o estetică grotescă si teme abstracte pe care le numesc voalat teme general-umane…
Miercuri
Zi de documentare la proiectul Grooming. Vizita la închisoare.
Lucrul la un spectacol document prevede, cum o sugerează și forma aceasta de spectacol, o documentare minuțioasă. Personajele acestui spectacol le găsești de fapt peste tot în societate, inclusiv și la închisoare. Daca nu cunoști mediul, atunci când spui închisoare de obicei ai impresia ca e ceva macabru și uniform. În realitate toate închisorile din Moldova sunt diferite. Și după loc și după construcție, și după personal, și după contingentul deținuților. De mai bine de 2 ani avem proiecte de teatru în închisorile din Moldova și am vizitat mai multe instituții penitenciare. Închisoarea la care mergem acum e spațioasă cu o curte mare în interior, prevăzută pentru plimbări și comunicarea deținuților. Spațiul e foarte important în închisori pentru detensionarea situațiilor și pentru crearea unei iluzii relative de libertate. Atunci când faci un interviu nu ca jurnalist dar ca artist, sinceritatea în dialog e foarte importanta. Nu toate interviurile pot fi folosite pentru spectacol. Nu toți intervievații accepta sa fie sinceri. In cazul acestui proiect am intervievat procurori, avocați, psihologi, judecători, părinți, primari, educatori, învățători, polițiști. Cei mai dificili sau necomunicativi au fost judecătorii. Acum trebuie sa mergem la închisoare sa intervievam un abuzator. Sunt foarte puține persoane care își accepta condiția și își recunosc vina. Chiar și atunci când sentința a fost deja pronunțată.
Joi
Galeria Brâncuși. Expoziția de scenografie.
Organizatorii menționează ca ultima expoziție de acest gen avut loc 15 ani în urmă. Ținând cont de acest lucru ar fi trebuit să fie un eveniment deosebit, dar sala e cam goală. Nici nu sunt reprezentați toți scenografii. Din diferite motive. Teatrul nostru pe lângă ca e eclectic și duce lipsă de un mesaj clar, are și o estetică uniformă. Și rădăcinile acestui lucru le înțelegi la aceasta expoziție. E foarte putină lume din teatru prezentă. Nici un actor, nici un coregraf, doar doi regizori. Eu și Petru Hadârcă. Or scenografia e de fapt problema raportării la spațiu. Conceptualizarea mesajului într-un spațiu bine definit, funcțional și estetic contemporan. La majoritatea scenografilor aceste lucruri lipsesc. Și lipsesc de fapt din cauza insuficienței conceptului regizoral în interiorul scenografiei. Regizorii lucrează puțin și de multe ori formal cu scenografii. Unii vorbitori mai folosesc termenul de decor (sau și mai arhaic – decorații). Idea de decor astăzi nu mai rezistă. Decor nu numai că sună arhaic, dar și face trimitere exclusiv la arta de a decora, sau de a ornamenta. Or arta în general nu este doar pentru a ne înfrumuseța viața, ci și pentru a o înțelege și a o explica. Astăzi vorbim de scenografie, de spațiu, de concept. Și aici e punctul slab al acestei arte, implicit al regiei și al teatrului nostru iar prin consecința al gândirii noastre artistice.
Vineri
Lecturi de dimineață pe net.
Facebook-ul, uneori mai aduce și surprize plăcute. Chiar de dimineață citesc un articol din domeniul neurologiei care analizează creierul oamenilor în vârstă. Autorul articolului, un cercetător american, în urma studiului efectuat, ajunge la concluzia că creierul oamenilor în vârstă este mai elastic decât cel al oamenilor tineri, că relația dintre cele doua emisfere este coordonată mai bine și chiar dacă creierul nu este la fel de rapid este în schimb mai precis și mai corect în luarea deciziilor. Se spune în articol că creierul începe să funcționeze la capacitate maximă între 60 și 80 de ani, apogeul fiind atins la 70. Această informație mă duce cu gândul la o descoperire de neuitat pe care am avut-o mai mulți ani în urmă în sudul Franței, nu departe de orașul Nisa, la vizita unei colecții de artă contemporană a secolului 20 – Fundația Maeght. Eram în acele zile la vârsta de 50 de ani, abătut, decepționat, descurajat și chiar fără nici o viziune de perspectivă pentru viitor, când m-am oprit în fata unui tablou superb de Marc Chagall cu titlul Viața. Pânza enormă, ce ocupa un perete întreg din fata mea și de la care nu-mi puteam rupe ochii mă vrăjise. Pe un fundal cu nuanțe albastre zburau oameni, animale și obiecte formând un dans enigmatic, o horă plină de sete de viață și speranță. Peste mai multe minute de contemplare a tabloului, impresionat, m-am apropiat să citesc informația despre lucrare. Chagall o pictase la 77 de ani!