Născut la 26 aprilie 1988 în oraşul Cupcini, Edineţ. Licenţiat în comunicare la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării a USM şi Institutul de Științe Informaționale şi Comunicare din Bordeaux. Specialist în comunicare, partener și director executiv al companiei de comunicare Parsec.
Luni
Republica Moldova – țara lucrului bine postat!
Luni e o zi grea în munca pe care o facem. Trebuie să aduni pe bucăți agenda pentru o săptămână, să împarți... să te împarți și pe tine în 10 părți și să îți lași încă puțin timp liber.
Pentru Republica Moldova, fie la privat sau la stat, cuvântul planificare este antonim. Totul trebuia pentru ieri, totul arde. Mereu am senzația asta că alergăm din urma trenului, pentru că am întârziat, deși, din difuzorul de la peron, de vreo două ore ne tot anunță când e ora de plecare. Și paradoxal, contrar acestui ritm nebun, parcă nimic nu se întâmplă.
Cu vârsta am început să simt pe pielea mea adevăratul sens al sintagmei – „de la o Luni”, adică la Paștele Calului.
Că munca nu e ca gazul, ea niciodată, nicăieri nu o să dispară... o-m reuși...
Am 20 de minute să scriu un text. Când lucrezi contra cronometru nu ai timp de mofturi. Avem mai mult de o lună de când muncim la niște spoturi. Le întoarcem și pe dos și pe față, ca să iasă bune. Și o să iasă... doar că mi-e frică că e prea târziu pentru așa produse. Statul a cam pierdut lupta cu pandemia.
Trebuie să fug la ASP, ca să îmi perfectez pașaportul... abia săptămâna trecută mi-am dat seama că mi-a expirat în aprilie. Pe drum reușesc să frunzăresc pe feisbukuri.
Discuții, discuții, discuții... opinii, păreri, sugestii, reclamații – despre gaz, despre COVID, despre ce vrei pe fața pământului. Uneori am impresia că țara asta e o întreagă „platformă de produs păreri”, Republica lucrului bine postat. Teoretic ne pricepem la toate, dar practic... „cam nu se primește”, vorba oricărui funcționar care își lipește pe piept eticheta de „memorie instituțională”.
Serviciile la ASP sunt drăguțe și rapide. Știu că au multe metehne de calibrat, dar e un început și ăsta. Eu la lucruri, ca și la oameni, sunt obișnuit să ofer șanse, multe șanse.
Și pentru că munca singură nu o să se facă, din nou lucru.
Marți
Și-i cu gazu?
Pe drum spre lucru, cumpăr de pe stradă prăsade și poamă. Doamna amabilă, chinuită sărmana. Schimbăm câteva fraze politicoase, ne urăm o zi bună. Și eu plec zâmbind și Doamna rămâne cu o dispoziție bună. În general, de când e cu pandemia asta, au mai căzut măștile la oameni. Unii s-au adeverit a fi nu tare creștini, iar alții, deopotrivă, nesperat de frumoși și buni.
Cum și spuneam, oamenii și lucrurile au nevoie de șanse ca să se manifeste.
La magazinul de lângă birou se fac plăcinte gustoase, trec să văd dacă au de azi. Am noroc, numai le-au scos din rolă. Vânzătoarea, vădit rușinată, îl strunește pe un băiețel să o ajute. A venit cu copilul la lucru. Da, nu toți au posibilitatea să stea cu copiii acasă când e vacanță. Așa un chin prelungit pentru toți.
La plăcinte înainte...
Cel mai greu în munca noastră este să înțelegi de ce are nevoie clientul. Deseori, se întâmplă că oamenii vin cu o problemă la tine, iar după o discuție de vreo oră, înțeleg că de fapt le trebuie altceva.
Sunt și din cei care nu știu ce vor sau din cei care își schimbă părerea de câteva ori pe zi... sau și mai rău, cei care au o părere, dar nu sunt de acord cu ea. Așa e, cel mai greu în munca cu oamenii... sunt oamenii. Cu experiența te înveți să îi accepți pe toți, cu rele și cu bune. Până la urmă... fiecare din noi are vânturile sale.
E uimitor să descoperi cum în spatele unor structuri mari, se ascund probleme ținute cu anii sub covoraș. Orice problemă are soluții. Cu cât mai mult o întinzi cu rezolvatul, cu atât soluțiile devin mai puține.
Avem de boțit un proiect complicat și încercăm să înțelegem din ce parte să începem. După jumate de zi de chin și osândă, găsim formula perfectă. Rămâne doar să o traducem într-un limbaj omenesc, ca oamenii să ne înțeleagă... sau mai bine zis să se înțeleagă.
În drum spre casă mă întâlnesc cu un tovarăș care mă întreabă filosofic, ca și un deputat – și-i cu gazu?
Problema cu gazul mă lasă rece...
Dar dacă mai în glumă, mai în serios, încerc să evit subiectele la care nu mă pricep. Iar în gaz, eu știu numai despre газовый ключ și cam gata. Citesc, încerc să înțeleg, dar cu părerea evit să mă dau. Așa că, la campionatul de dat cu părerea, sunt mereu cam la coadă.
În general, de ce oamenii trebuie să aibă o părere despre tot. Iată eu am lucruri despre care nu am păreri. E de bine sau de rău, nu știu, încă nu am o părere J
Miercuri
Ca și cum, ca comunicare trebuie să avansăm
Azi trebuia să mergem la București, planificasem o mică deplasare de lucru... dar, Discoteca se amână. COVID-ul cosește în toți. Mă uit ce se întâmplă peste Prut și mă îngrozesc. Degrabă și noi o să intrăm pe val... mi-e jale și de ei și de noi. De fiecare dată când ni se întâmplă vreun necaz comun, din cauza prostiei sau a ignoranței... tot mai tare mă conving că suntem frați. Frați de belea.
Și dacă tot încep ziua cu COVID-ul, nu am decât să mi-o dedic tot lui. Avem de analizat 10 Focus Grupuri pe care le-am făcut cu persoanele care ezită să se vaccineze. E multă informație bună, care trebuie trecută prin sită și folosită de medici. Cât noi ne luptăm între noi, cine e vaccinat și cine nu, câștigă COVID-ul.
Punând cap la cap argumentele oamenilor, înțelegi un lucru, câtă neîncredere au cetățenii față de autorități.
Noua guvernare urmează să ducă o luptă grea pentru încrederea oamenilor. Una din armele pe care trebuie să și le ia la drum, pe lângă reforme, atitudine și răbdare, este comunicarea. Dar nu doar comunicarea, cum acum e la modă de spus - unde e comunicarea, ne trebuie comunicare.
Comunicarea e bună desigur, dar ea nu poate înlocui acțiunile... cel puțin pe termen lung...
Așa că, vorbă multă, sărăcia omului... și vă rog prezentați actele pe contrabas sau ce aveți Dumneavoastră aici, vioară, da?
Vă rugăm să ne dați certificatul de naștere în original, copia la copie, autentificată la notar.
La lucru... winter is coming.
Joi
Noi toți avem nevoie de ancore
Săptămâna asta am avut mult de scris, pe diferite domenii, din perspective diferite și calități diferite. Cum ajung spre sfârșitul săptămânii, încep să mă dizolv în lucrul pe care îl fac, în oamenii cu care lucrez și în instituțiile pentru care livrăm. Așa începi să uiți cine ești tu...
Ca să nu mă fragmentez într-un mozaic absurd, m-am învățat să îmi fac ancore. Mă agăț de lucrurile care îmi plac, de oamenii care îmi plac și scriu poezii sau texte. Așa reușesc să păstrez puținul eu adevărat care îmi rămâne spre sfârșit de săptămână.
După masă, fără să bănuiesc, ajung să discut cu un om despre același lucru. Noi mereu fugim între casă și muncă, uităm că viața noastră nu trebuie construită doar pe aceste două scânduri subțiri.
Fiecare om în viața asta are nevoie de ancore, care să îl țină pe pământ.
Vineri
E toamnă, e foşnet, e somn...
Vinerea e zi grea. Trebuie de pus cap la cap toată munca. Evident că nu am reușit să fac o sumedenie de lucruri, care o să îmi rămână pentru weekend.
Trebuie de încetinit ritmul...
Noi câteodată uităm că suntem pur și simplu oameni... și destul de fragili.
Orice muncă are preț și nu zic doar de bani, sunt și alte „prețuri” pe care suntem nevoiți în timp să le plătim.
Mie notele de plată mi-au venit mai devreme. Vorba filmului, cine arvonește, acela plătește.
Pe azi ajunge. Cât mai ține timpul cu noi, trebuie de profitat de plimbări și foșnetul frunzelor de sub picioare.
Totul o să fie bine.