Scriitor și cineast. S-a născut în 4 decembrie 1949, în satul Cojușna, raionul Strășeni. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Filologie, secția ziaristică și Cursurile Superioare de Scenaristică și Regie din Moscova. A fost redactor la Radio Moldova, redactor-şef al Asociaţiei de creaţie Arta, redactor-şef al Studioului „Moldova-film”, viceministru al Culturii, deputat în primul Parlament, director general adjunct al Centrului Naţional de Cinematografie, vicepreşedinte al Uniunii Cineaştilor din Moldova. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. În prezent, este profesor de scenaristică la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice.
Luni
Ar fi păcat să zic că luni e o zi grea, deoarece azi nu am ore cu studenții și pot să-mi caut de „ale mele” - să lucrez asupra unei cărțulii pe care am început-o anul trecut și am întitulat-o „Aventura scenariului de film”. E un fel de ghid pentru începătorii în ale dramaturgiei filmului de ficțiune.
Your browser doesn’t support HTML5
Jurnalul săptămânal cu Mihai Poiată
Învecinarea acestor două cuvinte – „aventura”„ și „scenariul” – te duce cu gândul în primul rând la riscurile pe care și le asumă eroul unui film. Ne-am mai putea gândi și la peripețiile pe care le trăiește spectatorul filmului împreună cu eroul. Dar cartea pe care o scriu este despre aventura... autorului, despre traseul, adeseori imprevizibil, pe care îl parcurge scenaristul în timp ce elaborează textul care va sta la baza unui eventual film de ficțiune, despre curajul de a lua decizii narative atunci când te paște necunoscutul la fiecare pas.
Îmi place să cred că ficțiunea nu este o reflectare, ci o nouă versiune a realității. Că spectatorii vin în sală nu pentru a-și vedea propria viață, ci pentru a cunoaște o nouă versiune a vieții lor, pe care nu au avut norocul sau curajul s-o trăiască.
Am ajuns la compartimentul consacrat Protagonistului. Și m-am gândit că în viața politică de la noi identificăm foarte ușor antagoniștii de tot felul, care se fac vinovați de eșecurile parcursului nostru sau de prejudiciile aduse interesului public, dar ne este mult mai greu să găsim printre noi un PROTAGONIST, un erou principal, care și-ar asuma și căruia i-am încredința misiunea de a readuce lucrurile pe făgașul normalități.
Cine ar putea fi eroul unui film care să întruchipeze speranțele și voința noastră? Am ajuns să mă întreb, așa cum se întreba mezina mea, când avea vreo 5 anișori: „da au mai rămas haiduci în Moldova asta a noastră?” Și dacă au rămas, cum arată ei? Ce ar face în ziua de azi haiducii noștri, dacă i-am avea?
Marți
Aseară finii noștri de cununie ne-au organizat o întâlnire cu copii lor, Vlad și Dan – care sunt finii noștri de botez și au venit pe câteva zile să-și vadă părinții și bunica din satul Reuțel. A doua zi Vlad urma să zboare în Olanda, unde își face studiile, iar Dan spre Londra, unde e patronul unei firme care produce mobilă. La 30 de ani. Din câte am înțeles, execută comenzi speciale. În curând zboară spre insula Bahamas, unde urmează să asambleze și să instaleze mobila în vila unui milionar american.
Parcă ar fi o poveste, nu-i așa? Pentru că e greu să admiți că un tânăr din Chișinău, fără nici o pilă, fără nici un suport financiar a reușit să pună pe picioare o astfel de afacere. Dar și mai neverosimilă ar părea revenirea lui în Moldova. Mai ales că viitoarea lui soție este italiancă. Am stat la o masă cu acești tineri doar două ore. Dar mi-am dat seama că ei au un alt comportament, emană un alt aer, un alt tip de energie. Dacă nu i-aș fi auzit vorbind, aș fi crezut că sunt niște străini. Dar iată că se întâmplă un paradox: devenind „străini” , ei îmi sunt mult mai apropiaț
Miercuri
Mi-a telefonat Nina Vartic. Mi s-a destăinuit că pregătește o carte consacrată soțului ei, Andrei Vartic – regizorul, politicianul, cercetătorul - și mi-a spus că ar dori să includă în această carte și postarea mea de pe Facebook, cu ocazia aniversării a 70 de ani de la nașterea lui Andrei.
„L-am cunoscut în primii ani de după Universitate (1972-75), când era prigonit de „organe” pentru naționalism, dar când a fost, probabil, mai liber ca niciodată. Fiindcă a avut nesăbuința să sfideze și prigoana, și umilința, și lipsa unui loc stabil de muncă... Doar lecturi, muzică, auto-cultivare și pasiunea pentru mișcarea hippie. Anume atunci a început să studieze engleza și în curând s-a apucat să traducă libretul operei rock „Jesus Christ Superstar”. Andrei a fost cel mai frumos hippie autohton pe care l-am cunoscut. Pentru că s-a lăsat tentat doar de nonconformismul, filozofia și componenta cultural-artistică a acestei mișcări. Am petrecut zile și nopți împreună - ascultam „Metronom”-ul lui Cornel Chiriac de la Europa Liberă, cu el am avut cele mai palpitante dialoguri spirituale și am schițat cele mai îndrăznețe planuri, Andrei mi-a fost confident, dar și „sfetnic”, când am lansat primele ediții ale emisiunii de muzică rock „Orizont-club”. Și mereu ne-am întrebat care va fi viitorul nostru și al poporului nostru... Deci, a fost firesc să ne reîntâlnim în primul Parlament al Republicii Moldova. Dar cu totul nefiresc a fost să plece dintre noi atât de timpuriu și să trăim acest an aniversar (când ar fi împlinit 70 de ani) în lipsa lui. Cât de mult ne lipsesc AZI oameni ca Andrei Vartic! Curaj, Inteligență, Patriotism, Simț Civic și Spirit de Sacrificiu – cunoașteți mulți politicieni care ar întruni aceste calități?”
Aceste câteva rânduri pe care le-am postat pe Facebook au trezit numeroase reacții și comentarii, care ar putea face și ele parte din cartea consacrată lui Andrei Vartic. De altfel, pagina mea de Facebook a devenit treptat o galerie de microportrete ale oamenilor pe care i-am cunoscut și care ar merită să fie cunoscuți și de alții, dar și de microrelatări de la evenimente culturale memorabile: ilustrații comentate și comentarii ilustrate. Mi-am făcut un fel de jurnal, pe care l-aș întitula „între patru ochi cu toată lumea”.
Joi
Un alt eveniment telefonic. Antonina Sârbu se grăbește să mă bucure că interviul pe care i l-am acordat pentru revista „Limba română” e „pus în pagină”, adică machetat și citit. Apare la un an de la ieșirea de sub tipar a cărții care ne-a servit drept pretext pentru dialog: volumul „Mihai Dolgan. De ce au plâns ghitarele?” Întrebările Antoninei m-au determinat să reconstitui traseul creator care m-a purtat pe cărări neumblate sau, așa cum scrie Eugen Lungu „autorul a abordat fenomenul din unghiuri de vedere nefrecventate până acum”. Unul din aceste „unghiuri” vizează procedeele narative și mă bucur că am reușit să găsesc o intrigă care să-mi permită să organizez materialul documentar conform principiilor unei narațiuni ficționale. Drept intrigă mi-a servit întrebarea centrală la care mi-am propus să răspund pe parcursul cărții.
Your browser doesn’t support HTML5
Alexandru Cazacu (fost membru al formației Noroc) îl evocă pe Cornel Chiriac
Dacă în primul volum („Rock-ul, Noroc-ul & noi”) am încercat să explic cum a fost posibil să apară o formație burgheză în plin totalitarism, fiind concentrat pe rolul lui Mihai Dolgan în destinul Noroc-ului, în al doilea volum am fost preocupat de rolul Noroc-ului în viața lui Mihai. Întrebarea care mi-a trezit interesul pentru o nouă narațiune a fost următoarea: cum a supraviețuit Mihai Dolgan după a doua deportare. Fiindcă lui i-a fost predestinat să treacă prin două deportări: prima, în 1949, când a fost „ridicat” împreună cu părinții și a ajuns în Siberia, iar a doua, în 1970, când a fost deportat împreună cu colegii din Noroc, ansamblul fiind desființat, iar ei fiind nevoiți să ia calea pribegiei.
Cum a supraviețuit Dolgan după ce i-a fost interzis dreptul la nume? Cum a reușit să debuteze a doua oară? Cum și-a reanimat interesul pentru propria persoana, pentru viața lui (în artă)?
De fapt, această întrebare ar trebui să ne preocupe pe fiecare dintre noi: cum să ne menținem interesul pentru propria persoană, pentru propria viață. Dacă reușim, vom fi interesanți și pentru cei din jurul nostru.
Vineri
Printr-o stranie coincidență revine în prezent un alt Andrei, un alt prieten de-al meu, pictorul Andrei Sârbu, care a plecat dintre noi în 2000, la nici 50 de ani împliniți. Andrei a fost atât de talentat încât şi-a putut permite luxul de fi... firesc. Dar nu e uşor să fii firesc într-o lume falsă. Aseară Antonina a scanat și mi-a trimis o scrisoare ticluită de Andrei în 1988, când făcea cursuri de scenografie la Moscova, unde a fost trimis de regizorul luceferist Ilie Todorov. O citesc azi, 25 octombrie. După ce scrie cât de impresionat a fost de Mihail Ulianov în rolul lui Richard, după ce enumeră cărțile pe care le-ar cumpăra dacă ar avea bani și face o trecere în revistă a expozițiilor și evenimentelor culturale la care a fost prezent, Andrei notează: „în Moscova nu poți trăi doar dacă știi că numaidecât vei pleca și ai unde.”
Cred că multă lume de la noi se întreabă: oare ce nu ne-a ajuns ca să facem din Moldova o țară, în care să vrei NUMAIDECÂT să revii de oriunde te-ai afla. Și nu pentru că aici ar fi neapărat cele mai înalte clădiri, cele mai mari salarii sau cele mai gustoase bucate, ci pentru că acasă, în Moldova, am avea mai multe oportunități de a ne realiza potențialul creativ, am simți că țara are nevoie de noi și că dragostea noastră pentru Patrie este reciprocă.
Sâmbătă
În zilele de odihnă voi ... munci. De astă dată mai mult ca de obicei. Voi redacta programele analitice ale colegilor mei de la Departamentul Multimedia. Ne pregătim intens de ACREDITARE, dar mi-i teamă că această procedură stresantă pentru zeci și poate chiar sute de oameni se va transforma într-o formalitate și efectul ei va fi departe de cel scontat. Pentru a transpune în practică cele câteva pagini ale REGULAMENTULUI de evaluare şi acreditare a instituţiilor de învăţămînt trebuie să scriem sute, multe sute de pagini, pe care ori nu le va citi nimeni, ori vor fi absolut inutile.
Experiența mea birocratică îmi permite să trag următoarele concluzii:
Reorganizările, restructurările, optimizările chiar și reformele de cele mai multe ori se fac cu două scopuri:
1. Pentru a scăpa de colaboratorii indezirabili;
2. Pentru a crea funcții inutile (dar bine plătite) pentru oameni... utili – rude, prieteni sau persoane recomandate de șefi.
Dar cea mai îngrijorătoare concluzie la care am ajuns este următoarea: Orice sistem este conceput astfel încât să fie cât mai comod pentru cei care îl controlează și cât mai incomod pentru cei care asigură funcționarea lui.
Modul în care decurge acreditarea instituției noastre, pentru care vom plăti circa un milion de lei, mă face să cred că, din păcate, am dreptate. Și eu și celebrul Murphy, care afirmă că „Lucrurile merg mai prost sub presiunea preocupării de a le face sa meargă bine”, iar „Daca un lucru este făcut prost de destul de multe ori el devine corect.”
Ca să nu închei pe o notă minoră, îl voi cita pe Bernard Shaw, care afirma că în societate este loc și pentru optimiști, și pentru pesimiști. „Optimistul a inventat avionul, pesimistul a inventat parașuta.”