În ce măsură muzica clasică este accesibilă astăzi pentru toți, în ce măsură există o politică culturală bine definită pentru a o face accesibilă și atrăgătoare, a devenit o întrebare retorică atunci cînd privești prețurile concertelor la marile filarmonici sau marile festivaluri ale verii, aproape dublate în ultimii ani. Chiar pentru generația vîrstnică de melomani, a plăti peste o sută de euro pe un bilet de concert, pentru a asculta o celebritate, se transformă într-un element prohibitiv. Și, în paranteză fie spus, îți poți explica astfel, de ce nici măcar un recital al lui Radu Lupu, nu mai umple, ca odinioară, sala mare de concerte de la Alte Oper din Frankfurt, de exemplu.
Your browser doesn’t support HTML5
O controversă britanică: Festivalul PROMS, BBC-ul și accesibilitatea la cultură
Cei care se mai întreabă mirați unde este tineretul, generația următoare de melomani, nu aduc în discuție mai niciodată inaccesibilitatea reală a concertelor, amintind doar că studenții beneficiază, de regulă, de prețuri ceva mai scăzute. Dar vîrsta tinereții nu se încheie la cea a studenției.
Politica culturală este arareori discutată, dar, atunci cînd se face, cum se întîmplă de o săptămînă în Marea Britanie, ea captează un interes amplu. Apariția în cotidianul de stînga The Guardian, joia trecută, a unui editorial nesemnat, deosebit de critic față de BBC, ca organizator al popularului Festival PROMS de la Londra, a stînit instantaneu peste 300 de comentarii din partea cititorilor.
Editorialul, care începea prin a se întreba „La ce servește muzica clasică?”, aducea în discuție ceea ce numea transformarea festivalului londonez într-un „port de plăcere” și un „magnet de consum ostentativ” pentru acea categorie de public meloman care posedă sau își permite să posede un yacht. El acuza transformarea Festivalului PROMS într-o manifestare snoabă asemănătoare cu Ascot, Wimbledonul și Festivalului de la Glyndenbourne, și amintea că diverse persoane din cercurile muzicale ar revinde bilete, prețul a două locuri pentru Ultima Noapte a PROMS, popularul concert de închidere retransmis de toate televiziunile lumii, ajungînd pînă la 2500 de lire sterline.
Elgar, Pomp & Circumstance (Ultima noapte la PROMS)
Compania Harrods ar vinde, altfel, sau ar închiria pe 840 de ani, loje de 12 locuri, cu trei milioane de lire, „o bagatelă dacă vrei să eviți să-ți freci umerii de plebea celor cu locuri ieftine”. Alte acuzații, formulate vehement, vizau respingerea muzicii „noi” de către organizatori și cultivarea unor „nume de morți din rasa albă”, precum Beethoven.
Un critic cunoscut londonez, dar el însuși nu foarte imparțial, decreta zilele acestea că în editorialul nesemnat din Guardian sînt spuse și lucruri adevărate, cum ar fi pierderea de către Radio 3, canalul de muzică clasică al BBC-ului, a unei cincimi din ascultători în ultimii doi ani, urmare a unei vane orientări către susținerea interpreților tineri (și implicit practic necunoscuți de public) și înlocuirea unor moderatori critici cunoscuți, cu vocile unor interpreți departe de a fi imparțiali.
Un alt critic și el bine cunoscut pentru cronicile muzicii de pian în special, Richard Morrison reacționa duminica trecută în cotidianul The Times, afirmînd că ar fi ușor să demolezi una după alta acuzațiile editorialului anonim. Potrivit lui, la PROMS nu este o problemă să cumperi un bilet pentru a sta în picioare la un concert cu numai 6 lire sterline și numărul amatorilor ar atinge vara aceasta circa 70 de mii. Alți o sută de mii își vor cumpăra bilete pentru un loc așezat, cu doar 15 lire sau chiar mai puțin.
E suficient să compari situația – scrie Morrison – cu cea de la Festivalul de la Glyndebourne, unde un loc costă pînă la 250 de lire sterline. „Particip la PROMS de decenii, dar nu am întîlnit încă un proprietar de yacht”, se jură el. Criticul respinge și acuzația că inovația în muzica clasică nu și-ar găsi locul, spunînd că „o sumă de compozitori și interpreți britanici străluciți sînt angajați în PROMS și atrag un public larg și de mare diversitate.
Altfel, scrie criticul de la revista Gramophone, „este adevărat că mai sînt niște dinozauri misogini în largul lor în business-ul muzical, dar ei tind să fie bătrîni rockeri sau tineri rapperi. În ce privește indignarea celor de la Guardian față de caracterul „elitist”, conchide el, ea ar trebui îndreptată mai curînd împotriva sistemului învățămîntului de stat, care marginalizează muzica clasică.”