Din Rusia mai multe surse de presă (clasicalmusicnews.ru; Tass) au anunțat astăzi moartea unui celebru dirijor și pedagog, Ghenadi Rojdestvensky, ultimul mare muzician rus martor al anilor stalinismului și al epocii brejnieviene.
Odată cu el cultura română pierde un promotor de frunte al muzicii enesciene și un mare prieten al muzicienilor din România, cu mai mulți dintre ei – Anatol Vieru, Tiberiu Olah – fiind coleg de conservator la Moscova în anii 1950, și interpret, nu odată al lucrărilor; pe alții i-a cunoscut și apreciat, ca în cazul lui Pascal Bentoiu sau Cornel Țăranu, cu prilejul aparițiilor sale în România. Prima dintre ele a fost în 1953, la Festivalul internațional al tineretului de la București la pupitrul unei orchestre a Conservatorului, cea din urmă, dacă nu mă înșel, la Festivalul „George Enescu” în 2011.
Născut la 4 mai 1931, fiu al unui cunoscut dirijor și profesor la Conservatorul de la Moscova, Nikolai Anosov, și al unei soliste de operă, Natalia Rojdestvenskaia, viitorul dirijor a studiat în clasa tatălui său și în aceea de pian a lui Lev Oborin. Rojdestvensky s-a impus relativ repede, devenind din 1951 dirijor al Operei Bolșoi, pentru ca din 1964 pînă în 1970 să ocupe postul de dirijor principal și să se distingă dirijînd premiere de marcă în Rusia: opera Război și pace a lui Prokofiev, Visul unei nopți de vară a lui Benjamin Britten, Spartacus, baletul lui Haciaturian etc.
Din 1961 a condus Orchestra Simfonică Radio și de Televiziune a URSS, iar printr-un concurs de împrejurări despre care povestea cu umor într-unul din documentarele ce i le-a dedicat realizatorul francez Bruno Monsaingeon, în 1974 i se permitea să accepte funcția de director artistic al Orchestre Filarmonice de la Stockholm. În 1978 devenea dirijor-șef al Orchestrei BBC, la Londra. Într-un comentariu publicat astăzi pe un site al colecționarilor de muzică clasică un muzician britanic cita mărturia unui violonist din Orchestra Sinfonică de la Londra, care l-a considerat pe Rojdestvensky „dirijorul prin excelență”, grație „fluidității fizice ce nu le lăsa membrilor orchestrei nici cea mai mică îndoială despre cum să dea formă și să transmită linia muzicală. Tehnica lui permitea o comunicare completă”.
Împreună cu regizorul Boris Pokrovski pregătind montarea operei „Katerina Ismailova” a lui Dmitri Șostakovici în 1980
Un mare admirator al lui Șostakovici și Prokofiev, promotor al muzicienilor moderni între care Hindemith, Berg, Martinu, și deschis întotdeauna creațiilor compozitorilor tineri, prieten și dirijor cu celebri compozitori din spațiul rus, de la Șcedrin și Kancheli, la Organesian sau Slonimsky, Ghenadi Rojdestvensky va rămîne cu siguranță în istorie printre marii dirijori ruși ai secolului al XX-lea.
La Europa Liberă am vorbit odinioară despre un episod din cariera sa ce a avut răsunet după dezmembrarea Uniunii Sovietice. Invitat să preia încă odată direcția artistică a Orchestrei Operei Bolșoi în 2001 și să pregătească premiera operei „Jucătorul de cărți” a lui Prokofiev, Rojdestvensky demisiona în semn de protest față de atitudinea direcției Operei și a plății insuficiente a muzicienilor săi, care nu se prezentau la repetiții preferînd să cînte în străinătate. „Este imposibil să condamni acești oameni. Ei vor să mănînce”, declara dirijorul într-un interviu cu TV-6, programul Itogi, reluat de Associated Press.
Om de mare cultură, un distins bibliofil, despre care mi-a vorbit cu multe detalii amuzante un anticar de muzică din Zürich, care îi procura cărți, am avut bucuria să-l cunosc personal, împreună cu soția sa, pianista Victoria Postnikova, cu ocazia unul mare Festival Șostakovici în metropola elvețiană, în 2002.
Pregătind atunci un interviu pentru Europa Liberă au amintit pe scurt, cu hazul ce îi caracteriza, episoade din viața lor. Citisem despre șansa lui de-al cunoaște pe Șostakovici, după moartea lui Stalin, atunci cînd dirijorul Samoil Samosud fiind bolnav i s-a cerut să-l înlocuiască, dirijînd celebra Simfonie a 10-a, a cărei a doua mișcări este considerată a face un portret lui Stalin. Șostakovici l-a invitat atunci acasă să treacă împreună prin partitura simfoniei, pe care au cîntat-o la pian la patru mîini.
L-am întrebat atunci, la Zürich – în interviul ce nu pare să se mai păstreze în arhivele radioului – ce i-ar spune unui tînăr nefamiliarizat cu epoca stalinistă pentru a-l introduce în sensurile muzicii lui Șostakovici. Răspunsul lui a fost: „să nu se mărginească la muzica lui Șostakovici, să cunoască și istoria Rusiei.”
Iar pentru el, ce a însemnat Șostakovici? Cu o afirmație, pe care am observat ulterior că îi plăcea să o repete sub diverse forme, regretatul Genadi Rojdestvensky mi-a spus, apăsat și cu convingere, despre compozitor că a fost „un cronicar al timpului său, la fel ca Pimen din Boris Godunov al lui Pușkin”.