Toată lumea voia să omoare teroriști. Chiar și băbuța care ne-a adus luni dimineață niște sărmăluțe cam râncede voia să-i ia dracu, Doamne iartă-mă, că e zi sfântă. Și eu voiam să-i omor. Și cei doi Ioni cu care păzeam intrarea în ruina fumegândă a BCU-ului voiau să aibă măcar un pistol, dacă nu o armă adevărată, cum aveau soldații din Piața Palatului.
Unii se lăudau că au tras rafale de la șold, ca în filmele cu cowboy. Se zvonea că poți obține cu ușurință una, ba chiar erai încurajat. Trebuia să te duci cu buletinul însă eu nu aveam la mine decât legitimația de bibliotecar. Așa mă prinsese Revoluția, despuiat de acte. Am fost și un sfert de oră arestat de pichetele de control de la metrou. Erau niște revoluționari de profesie.
București, 23 decembrie 1989, ora 12:00, pe Calea Victoriei șuieră gloanțe
Aveau culcușul amenajat la turnicheți. Acolo mâncau, fumau, dormeau și controlau. Nu te lăsau să treci până nu te pipăiau de sus până jos. Îți cereau apoi actele, trebuia să spui de unde vii și unde te duci. Au spus că sunt terorist pentru că așa umblă teroriștii: în civil, îmbrăcați sportiv (adică sărăcăcios), fără acte.
Puteți asculta aici, unele din emisiunile Europei Libere din zilele revoluției.
Lumea știa despre teroriști de la Iliescu, individul ăla care a vrut să-l cheme la tribuna CC pe ambasadorul URSS apoi s-a dus la televiziune și le-a spus telespectatorilor că au învins tirania. Că familia Ceaușescu nu făcuse decât să întineze valorile socialismului. Pentru a ține lumea în casă, înspăimântată, a descris adversarul cu multă precizie: teroriștii erau îmbrăcați în civil, bine înarmați și antrenați. Trăgeau din orice poziție.
Știam ce a spus din povestite pentru că televizor nu prea am văzut zilele alea. V-am spus, eram pe drumuri.
Am văzut un televizor în hol la Hotelul Negoiu, în seara lui 22 decembrie. Erau adunați zeci de inși și se uitau la revoluția care se petrecea cincizeci de metri mai încolo. Imaginea avea pureci și toți cei de față sufereau de grade diferite de beție și isterie.
Nu știu când și cum a devenit neclar cine ne sunt teroriștii.
În 21 decembrie părea clar de cine trebuie să te ferești: armata trăgea din toate pozițiile. Instalase chiar posturi de trăgători pe Universitate și ăștia trăgeau orbește în mulțime. Măcar aveau uniforme.
București, 21 decembrie 1989, ora 14:00, baricade
Teroriști erau oamenii serviciilor secrete, erau milițienii. Teroriști erau statul și politrucii lui. Vedeam teroriștii patrulând împreună încă din perioada Congresului XIV, în echipe de cel puțin patru: un răcan, un jandar, un civil și un câine-lup. Nu doar prin centrul orașului, ci și prin periferie.
Dacă nu te fereai din calea lor, te călcau în picioare. Sau te legitimau și, dacă nu aveai acte, te duceau la secție.
Tot pe 21 decembrie, la amiază am cunoscut alt tip de teroriști: scutierii. Erau ceva nemaivăzut: aveau scuturi și căști albe, băteau cu bastonul în scuturile astea de plexiglas imitând rafalele de armă. Aflasem că te pot alerga și pe scările blocurilor. Că trag prin ușile închise ale apartamentelor. Așa ne-a spus fata de la Timișoara pe care am prins-o la telefon pe 19 decembrie. N-a vrut să spună cum o cheamă dar i-a povestit Francescăi totul cu lux de amănunte. Ba chiar a ridicat puțin colțul de la perdea și s-a uitat în stradă. Fereastra dădea înspre Piața Operei și ne-a spus tot ce vede.
Timișoara, decembrie, se înființează FSN (Mihai Carp)
Nu ne-a spus despre scutieri. Poate că nici nu existau în Timișoara. În București, scutierii au apărut imediat ce manifestația convocată de Ceaușescu pe 21 decembrie dimineața în Piața Palatului s-a spart din motive încă nedeslușite.
Pe neașteptate au apărut și civilii care controlau accesul în Universitate. Din neant, așa cum au apărut și cameramanii și fotografii de pe balcoanele Hotelului Intercontinental. Pentru noi și aceștia erau teroriști.
Civili si soldați caută teroriști pe acoperișurile din jurul sediului CC, București, 24 decembrie 1989
Căpitanul Lungu, așa s-a prezentat, era șeful plutonului care blocase bulevardul Bălcescu. Cel puțin așa-i spunea Dan Iosif. Căpitanul Lungu a vrut, pe la unsprezece noaptea, să ne spună ceva. După câteva minute de așteptare a spus. A spus: Foc! Căpitanul Lungu era, și el, un terorist.
Apoi, a doua zi, șeful teroriștilor în uniformă, generalul Vasile Milea, ulterior sanctificat, s-a sinucis în condiții neclare. Cine ar fi crezut că va fi transformat în erou cel pe care lumea l-a considerat o vreme șeful teroriștilor statului? Apoi, după moartea lui, au circulat tot soiul de teorii. L-au omorât teroriștii? S-a omorât singur? L-a ajutat Ceaușescu? Cadavrul lui a stat, probabil, în clădirea CC-ului până pe 25 decembrie. Cine să-l ia de acolo dacă se umpluse piața de teroriști?
Milea a inaugurat obiceiul trecerii teroriștilor pe lista eroilor.
Teroriștii lui Iliescu au fost văzuți (simțiți) prima dată în după-amiaza lui 22 decembrie când mulțimea era beată de fericire. Ceaușeștii fuseseră capturați, Sergiu Nicolaescu era cu noi! La fel era și Armata. Și Miliția era cu noi. Timid, chiar și securitatea era cu noi. Mă rog, printre noi.
București, 25 decembrie
Atunci s-au auzit primele focuri dinspre Palatul RSR (regal). Se vedea un tip bondoc alergând pe culoarele palatului, de la o fereastră la alta. Poate că era speriat. Poate că era un muzeograf grăbit să ajungă acasă. Poate că era un agent secret care trăgea din toate pozițiile. Cei din balconul CC-ului, nevătămați de focul de armă (produs, am aflat mai târziu, de un simulator) le-au cerut adversarilor invizibili să înceteze. Revoluția învinsese. Trebuie să ne întoarcem la cozonaci și sărmăluțe. Dar teroriștii nu și nu.
Revoluția din decembrie 1989 rememorată prin emisiunile Europei Libere.
Era zăpăceala prea mare ca să se mai gândească cineva cu mintea limpede că, de fapt, rafalele acelea de mitralieră nu uciseseră pe nimeni. Singurii răniți erau cei care se călcaseră în picioare fugind de frică.
Apoi au început să se audă gloanțe șuierând. Pe străduțele din jurul CC-ului, pe marile bulevarde. Trase aiurea, fără țintă. Cât să vezi dâra de scântei scoase de glonțul care ricoșa în pavaj sau din zidurile clădirilor. Începuse o altă revoluție.
Unii spun că era contrarevoluția din decembrie. Nu mai erau teroriștii cunoscuți: soldații, milițienii, securiștii sau activiștii de partid și de stat. Erau teroriști de rit nou. Aduși din Iran de Ceaușescu, își dădeau unii cu presupusul. Sau poate că erau ciraci ai lui Yasser Arafat, că tot se îmbrățișa călduros Ceaușescu cu terorismul mondial când avea ocazia. Erau imateriali, invizibili, zgomotoși.
București, 27 decembrie, un soldat în civil trage în aer pentru a opri un protest.
Din 25 decembrie ne-am făcut bivuac în holul Bibliotecii Centrale Universitare. Să păzim depozitele, să inspectăm cenușa marilor incendii.
Tot depozitul de sub acoperiș, de la luminator, luase foc. Fusese un foc imobil, ca un îngheț năpraznic: nu clintise nimic din loc, cărțile rămăseseră pe raft, își păstraseră volumul, aparența. Ai fi zic că nu s-a întâmplat nimic, că sunt doar așa, puțin afumate. Dacă loveai însă ușor marginea raftului de metal, toate cărțile se transformau instantaneu în cenușă.
Nu am citit în Borges, am văzut cu ochii mei. Mii de cărți în autocombustie. Erau locuri unde focul încovoiase metalul și înțurțurase sticla securizată a acoperișului, transformând-o în stalactite verzi curgând torențial din luminatoare, pe trepte. Căldura fusese atât de puternică încât carbonizase chiar și cărțile din depozitele închise cu uși metalice. Luaseră foc de la focurile trase de tanchetele din piață.
S-a spus că sus, sub cupola centrală, se afla un post de trăgători. Securiști transformați în teroriști. Trăgeau de sus în oamenii din piață.
Prima dată biblioteca a luat foc în seara zilei de 22. În bibliotecă se aflau nu teroriști, ci câțiva prieteni de-ai mei care făceau de gardă (așa se făcea, în acele vremuri, în instituțiile centrale). S-au luptau cu hidrantul și furtunul, încercând să stingă focul care începea să se extindă. Au venit și pompierii și, în cele din urmă, focul a fost stins. Pentru a fi reaprins a doua zi.
Au ars atunci zeci de mii de cărți, unele rare, manuscrise, periodice. A luat foc un loc mitologic pentru mulți studioși.
Sala Profesorilor a fost incinerată. La fel și depozitele de la etaj. Mergeai pe scară și vedeai găuri în zid. Zidul era dublu și prin zid se vedeau scoabe de fier. Pe-acolo vin teroriștii, așa umbla vorba. Găurile fuseseră făcute cu napalm, spunea un locotenent venit noaptea să bea un ceai cu noi, în holul Aulei.
București, 24 decembrie 1989, ora 09:00, tancuri și muniție de război.
Afară se trăgea în delir dar nu se știa cine, de ce, încotro, dincotro. Lumea venea ziua la noi pentru că eram singura redută apărată din zonă (mai erau și tancurile parcate în piață, dar era frig și fulguia ușor). Holul bibliotecii era un spațiu închis și relativ protejat.
Venea câte unul speriat de rafalele de armă. Cădea pe brânci paralizat de frică. Se arunca după un zid. Mânca o plăcintă sau o sarma, că lumea fraternizase și veneau tot felul de mătușele cu cozonaci, sărmăluțe, sticle de apă și vin. Toți se iubeau și voiau să omoare teroriști.
Într-o seară am adus în holul aulei trei soldați care erau obosiți morți. Unul a adormit pe un scaun și i-a căzut arma din mână. S-a descărcat și urma glonțului s-a văzut multă vreme în hol, undeva, în tavan. Dacă ar fi stat puțin mai aplecat, glonțul i-ar fi intrat prin maxilar în cap. Nu ar fi trebuit să i se dea armă nici cu buletinul. Era un băiețaș de 18 ani care a plâns toată noaptea de frică. I-am luat eu arma (mai mult ca să mă apăr) și i-am zis să se culce că stau eu de pază.
Aveau încredere în mine pentru că pusesem tot soiul de capcane: pe lateralele holului erau niște scări care duceau la etaj. Pe acolo puteau veni teroriști. Profitând de beznă, am pus pe trepte sticle legate între ele cu o sforicică și nu odată am auzit în noapte cum se împiedică înjurând cineva de capcanele mele. Dacă aș fi avut o armă, aș fi împușcat teroriști chiar atunci, în nopțile acelea.
Aud că și în CC au avut arme și au împușcat teroriști: adică s-au împușcat între ei. Povestea un prieten, Romulus, că li se spunea că la capătul culoarului sunt teroriști. Același lucru li se spunea și celor aflați la capătul culoarului. Și trăgeau unii într-alții. Pentru ei singurii teroriști au fost ei înșiși.
Nicole și Elenena Ceaușescu au fost executați pe 25 decembrie 1989, după un proces sumar.
Chiar și după ce întreaga țară a răsuflat ușurată că teroriștii numărul unu, adică Ceaușescu și soția, au fost judecați de formă și împușcați, oamenii tot mai voiau să împuște teroriști. Era frustrant să nu ai teroriștii la îndemână când aveai mai mare nevoie de ei. Nu se găseau decât civili care, ca mine în ziua când m-au reținut la metrou, nu aveau la ei acte de identitate. Mulți dintre ei nici nu mai apucau să spună cine sunt și ce vor pentru că erau împușcați sau rupți în bătaie.
Așa le trebuia, dacă erau teroriști.
Prima campanie electorală, 1990
După aceea, am aflat că teroriștii câștigaseră revoluția. Au câștigat și alegerile democratic. Apoi au dispărut.