Se ştie – de la Jean-Paul Sartre – că „Infernul sunt ceilalţi”, dar tot de-un ochi de femeie va fi nevoie pentru a-l scruta în amănunt, sine ira et studio, aşa cum face americana de origine marocană Laila Lalami (n. 1968) în romanul Ceilalţi americani, Paralela 45, 2020, nominalizat la National Book Award 2019.
Your browser doesn’t support HTML5
Laila LALAMI. Ceilalţi americani
Suntem în America lui George W. Bush, după atentatele din 11 septembrie 2001, despre care se vorbeşte în treacăt; de-acum înainte nimic nu va mai fi ca până atunci, în special în cazul unor familii de origine musulmană. „Nu mi-era de ajuns. Să cred că moartea tatălui meu fusese doar un accident nefericit însemna că trebuie să uit tot ce ştiam despre oraşul meu natal. Să nu iau în consideraţie incendierea, să-mi şterg din minte insultele mărunte, să separ accidentul de ora şi locul în care se întâmplase. Nu puteam”, îşi spune Nora, fiica mezină (& compozitoare, de unde mama ar fi vrut-o medic sau avocat!) a lui Driss Guerraoui, un emigrant marocan proprietar al unui restaurant dintr-o mică localitate din California, lovit într-o seară târzie de-o maşină care părăseşte în trombă locul accidentului. Rând pe rând, personajele dramei – poliţistul Jeremy, mama Maryam, martorul Efraim, detectivul Coleman, suspectul Anderson, victima însăşi Driss Guerraoui ş.a. – descâlcesc (sau încearcă să ascundă capătul) iţele poveştii, tot mai încurcate (y compris, pe plan sentimental); între timp viaţa merge înainte, astfel încât Nora ajunge în braţele lui Jeremy – după ce să se încurcase cu un bărbat însurat –, şi tot atunci află despre infidelitatea tatălui său, despre care – să n-o rănească! – nu suflă o vorbă mamei sale (sigur că aceasta ştia demult). În cele din urmă, toate ies la suprafaţă, vinovatul – altul decât se credea la început – e condamnat la 5 ani de puşcărie, iar Nora aşteaptă primul copil. Dar oare este aceeaşi Nora de la începutul naraţiunii?!...
Revenind la titlul romanului, acesta e de găsit într-un fragment emoţionant (când mama i se confesează fiicei rebele!), mai spre finalul naraţiunii: „Aş fi simţit că aparţin unui loc. N-aş fi învăţat – din manuale, ziare şi filme – să mă văd o dată prin ochii mei, şi a doua oară prin ochii celorlalţi. Nu mi-aş fi dorit atât de aprig să mă integrez şi, în mod paradoxal, să ies în evidenţă”.
24 mai ’21