Larisa Ciobanu: Nascută pe 24 noiembrie 1960 în satul Ignăței, raionul Rezina, unde și-au început cariera de pedagog părinții ei, apoi a trecut cu traiul în satul de baștină al mamei, la Răspopeni. A făcut studii la USM, facultatea de limbi moderne. După absolvirea universității a revenit în scoală natală în calitate de profesor de limba franceză, unde activează până în prezent.
Luni
Cu gandul la Pace, vorbim despre razboi. Sunt un produs al timpurilor postbelice, dar urasc cu toata fiinta violenta și agresiunea, tot ceea ce naste razboi. Azi ne plecam fruntile in fata memoriei celor ce au luptat, au cazut pe campul de lupta in numele Pacii. Insa imi voi indrepta gandul spre femee. Femeia, ce naste barbati, femeia, ce-și deplange barbatul, fiul, prapadit in razboiul crunt.
Dedic aceste randuri bunicai mele Eudochia, taranca simpla, care toata viata a purtat in suflet recunostinta pentru medicul german, care i-a salvat copilul, ranit de o grenada și care se stingea de rani, puroind sub prispa casei. Zi de zi acesta ii oblojea ranile și le ungea cu doftorii, vorba bunicai, pana l-a vindecat, deoarece anume in casa buneilor era spitalul de campanie. Bunica-mea nu i-a vorbit de rau pe acei nemti, care erau foarte ordonati. Luau pernele din Casa Mare, se duceau sa se culce la vecini și dimineata le aduceau facand teancul la loc. Oamenii simpli nu vor razboi. Ei sunt impusi sa faca mofturile conducatorilor-dictatori. Nu vreau sa ii elogiez pe ostasii Wehrmachtului, care au semanat moarte in lume. Fascismul trebuie condamnat și in aceste decenii de dupa razboi ei au platit cu varf și indesat pentru atrocitatile făcute, dar nu trebuie sa permitem să se repete istoria.
Marti
Pun pe masa micul dejun pregatit cu drag pentru nepotel. El strange din nas, spunand ca nu-i place tartina cu cascaval. Pentru un moment m-am aprins, dar mi-am stapanit calmul. Dupa o pauza I-am zis: ,,Iti imaginezi cati copii isi doresc acum o coaja de Paine, apa și un colt de cer pasnic? „În minte mi-a revenit chipul angelic al matusii mele Domnica (odihneasca-se in pace), copil al razboiului și al consecintelor lui, care avea „boala foamei”.
Dedic aceasta pagina copiilor razboiului, care au suferit și sufera, inocenti, neintelegand de ce li se intampla acest calvar. Era anul 1946 sau '47 cand pe meleagurile noastre, și nu numai, bantuia foametea, in mare parte organizata de regimul sovietic. Domnica avea vreo 10 anisori. Ramasese cu tatal și fratiorul mai mic, mama fiind rapusa de foame. Era in Cazangic, in sudul Basarabiei. Acolo foametea a fost mai apriga. Ca să-și salveze copilasii, tatal s-a furisat cand cumnata-sa a scos din cuptor painea și a pus în san o panica pentru copilasii infometati. I-a hranit in acea seara, dar El s-a prapadit, ducandu-se in mormant cu o rana ca un stigmat adanc, ars de la painea fierbinte.
Domnica cu fratiorul ei, stravezii și cu burtile umflate de foame, ramasi orfani, au fost luati la baraca. Insa într-o dimineata s-a trezit cu capusorul rece al fratiorului pe mana ei. A murit mititelul, ultimul sufletel apropiat.
A ramas singura pe lume, dar a supravietuit, ba a mai și făcut studii la medicina, devenind un mare profesionist. A sustinut-o mult o familie de evrei, unde mergea in vacante sau la sfarsit de saptamana. Ii venea greu sa-și aminteasca de acele timpuri, dar mereu purta in geanta o felie de Paine, deoarece cand o plesnea foamea, involuntar ii siroiau lacrimile ca din adanc de suflet ranit. Am inteles atunci ce inseamna „boala foamei”, și nu doresc nici la puiul de sarpe asa soarta, d-apoi la semintenia omului nici atat. Am lacrimat scriind aceste randuri. Sunt la scoala. Copiii ma scot din transa.
Miercuri
Azi nu am ore și nu ma grabesc nicaieri. Ma grabesc doar să aflu ce se face in lume. „Rasfoiesc” paginile virtuale cu stiri, nimic nou sau senzational. Dau de o poza pe FB, un profesor ucrainean preda ore on line din transee. Fiind nevoit să lupte, a ramas fidel profesiei și elevilor sai. Demn de admiratie!
Dedic aceasta pagina parintilor mei Emilian și Ecaterina, profesori de la tara, care au muncit cu dedicatie cate 40 de ani in breasla, dar și intelectualitatii noastre de dupa razboi, care se tragea la carte ca la lumina, precum o planta, care insista sa strabata prin crapaturile pavajului.
Lipsiti de copilarie, flamanzi, dezbracati credeau ca doar invatatura este salvarea. Tatal meu cu fratele lui mai mare, Gheorghe, traiau intr-un camin, care nu se incalzea iarna. Dimineata, cu promoroaca pe perna, se trezeau, spargeau gheata din caldarea cu apa, sa se spele pe la ochi și mergeau la scoala. Era in satul vecin, ca la ei nu era scoala medie. Au făcut studii apoi au terminat istitutul și au devenit foarte buni profesori de matematica. Gheorghe s-a stins la doar 33 de ani, reusind sa dureze și o casa și sa aduca pe lume și doi copii, iar tatal meu ne-a parasit la nici 62 de ani impliniti.
Tatal meu, sarmanul, fiind de acum grav bolnav, se ridica din patul suferintei, se aseza la masa de scris și rezolva probleme. Cand il intrebam de ce se trudeste, imi raspundea, ca va veni nepotul de la scoala cu intrebari și el cum sa nu cunoasca materia? Iata ce inseamna devotament și dedicatie pedagogica pana la ultima suflare!
Mama mea, Ecaterina, profesoara de limba franceza, toata viata ei a avut un vis- sa vada Parisul. „Voir Paris et mourir” cum se spune. A murit și Parisul nu l-a mai vazut. Ea imi povestea cum mergea prin Chisinaul de dupa razboi descult și cea mai fericita zi era cand primea bursa, ca sa-si cumpere halva și o franzela alba. Iata asa „Prin greutati spre stele”. Cu recunostinta imi amintesc de profesorii mei, manati și chinuiti de vremuri, dar au avut ceva in ei, un foc, ce nu a fost posibil sa se stinga, o credinta, pe care nu au afisat-o, dar au pastrat-o și au transmits-o cu sfintenie.
Joi
Savurez cu aviditate acest mai, valuri de flori și de verdeata, zburdalnicie de ganganii. Imi zic, totusi luna mai este cea mai frumoasa luna a anului. E ceva incantator, ce ne unge pe suflet, amintindu-ne, ca natura nu are moarte, ci recidiveaza cu o și mai mare putere. Continui jurnalul memoriei cu o oda vietii și continuitatii vietii.
Dedic aceasta zi parintilor-socri, mamei Olga și tatalui Chiril, tarani din satul Hancesti de la malul Prutului. Aripa razboiului i-a lovit crunt. Chiril a fost mobilizat în armata romana și Olga a ramas cu cinci copii in brate, unul mai mic decat altul. Razboiul insa seamana nu doar bombe, ci aduce cu sine boli, foame și mizerie. Boala necrutatoare, tifosul, i-a rapit unul cate unul toti copilasii. Cum a rezistat, numai ea stie, o mana de femeie cu chip de sfanta. Intorcandu-se de pe front Chiril, in loc de casa plina de copii, gaseste cinci cruci... și o sotie indurerata, incaruntita inainte de vreme. Dumnezeu i-a binecuvantat cu alti sase copii, trei feciori și trei fiice. Toti au crescut, au făcut studii superioare, deoarece au fost educati sa puna in capul mesei munca și cumsecadenia.
Am scris, ca aceasta istorie este o apoteoza a vietii. Nimic nu poate stavili Viata, Natura. Binele invinge. Nu e o poveste, e viata adevarata.
Vineri
Azi pun punctul final jurnalului meu și le sunt recunoscatoare celor ce și-au rapit din timp citindu-l. Dedic aceasta pagina umilei mele persoane și dragilor mei copii.
Cu 37 de ani in urma, pe 13 mai, am trait cele mai sublime sentimente, devenisem mama. Am adus atunci pe lume, dupa mai multi ani de asteptare, primul meu fecior, pe Emil, ingeras cu parul blond și ochi mari cat toata fata. Impreuna cu sotul meu Eugeniu eram in al noualea cer de fericire, casnicia noastra capatase sens, incheiasem primul nostru contract cu eternitatea. Aveam pentru ce trai, cum se spune.
Culeg din gradina un buchetel de lacrimioare, il asez cu grija in vaza, fac o poza și le expediez pe calea virtuala impreuna cu urarile de sanatate și de viata lunga, implinita fiului meu, acolo la capatul pamantului, tocmai in Portugalia.
Aud la radio ca azi este ziua internationala a Dorului. Îmi dau lacrimile... Ma usuc de dorul feciorului, pe care nu l-am strans la piept de patru ani și jumatate. Și tata-sau a plecat in alta lume tot cu acest dor nestins.
Blestemati sa fie cei ce au adus la sapa de lemn aceasta tara, silindu-ne copiii sa ia calea pribegiei. Copii inteligenti, talentati, educati devin bun al altor tari. Ce neputinciosi am fost si mai suntem…
Și cum ma mai doare sufletul, cand la intrebarea mea cand vine acasa, imi raspunde ca nu stie și ca el este acasa acolo.
Sute de mii de copii plecati suparati de acasa, cele mai bune minti și forte, rispiti prin lume, strainii se bucura de roada muncii lor, iar noi ramanem doar cu dorul...