Născută la 24 aprilie 2000, în Criuleni. Studentă la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, specializarea Relații Internaționale și Studii Europene. Președinte la Organizația Studenților Basarbeni din București. Studentă la școala de jurnalism IntactMedia Academy.
Luni
Ador să scriu...dar mă refer la scrisul acela pe hârtie...scriu, tai, gândesc, mai scriu o dată, tai din nou....
În această săptămână, vreau ca fiecare zi să fie o dedicație pentru cineva sau ceva. Ziua de azi, luni, vreau s-o dedic oamenilor din jurul meu, tuturor celor care contribuie la ceea ce sunt acum și ce urmează să devin. Nu mă refer aici doar la cei dragi, prieteni, familie, dar și la cei care nu au avut intenții bune neapărat.
De multe ori mă întreb de unde vine răutatea și ce-i face pe unii oameni să fie nesimțiți. Poate frustrările interioare sau plăcerea de a domina, nu știu, dar se pare că să fii răutăcios e un nou trend. Păcat că în situația asta au de suferit oamenii cu bun simț și verticalitate. Și atunci, cum e corect? Hm...
Cum ar trebui să-mi educ viitorii copii? La fel cum m-au educat părinții pe mine? Mă tem că această lume va fi una prea dură pentru ei. Altfel decât m-au educat pe mine? Nu, nu vreau să facă parte nici din gașca nesimțiților. Calea de mijloc e mereu cel mai dificil s-o găsești.
Am avut și am, în continuare, parte de „dușuri reci” – experiențe care mă călesc, iar atitudinea mea față de ele se schimbă de fiecare dată, spre bine. Pentru mine. Eu n-o să încetez să cred că bunătatea va salva lumea, iar oamenii care-mi sunt cei mai apropiați sufletului sunt dovada vie. Fiecare are ceva special și de la fiecare am ceva de învățat. Eu uneori sunt invidioasă pe mine că am atâtea persoane deosebite în jurul meu.
Am auzit undeva că atunci când iubești cu adevărat, nu e nevoie să spui, pentru că asta se vede și se simte. Eu nu vreau să spun oamenilor că-i iubesc, eu sper că ei simt asta. Nu vă iubesc, și poate prin asta vă iubesc mai mult decât mi-aș fi dorit.
Marți
00:27, tună, fulgeră, ploaie de vară. Am terminat toate sarcinile propuse pentru ziua de azi. Ah, nu, mai am câteva. Le fac imediat. Sunt prinsă într-o perioadă extrem de grea. Fizic și moral. Am ajuns în momentul în care nu-mi pot lăsa creierul să se odihnească. Adorm extrem de greu, pentru că am un milion de gânduri despre ce trebuie să fac a doua zi și cum să le reușesc pe toate. Când Dumnezeu a împărțit timpul liber, eu eram prinsă într-o ședință cred.
Ziua mea a început cu un ceai și cu scrisul într-un carnet, prefer să scriu tot ce am de făcut. Am mers la cursul de TV, azi am avut meteo și un curs care se numește „De ce pun ceasul să sune?”. Nu mă întrebați de ce. M-am descurcat. Am primit și un comentariu care m-a cam uimit: „Îmi place că ești relaxată” (când prezinți meteo). Nu, n-am fost deloc. După câteva ore de secrete din lumea televiziunii, am fugit acasă, pentru că intram imediat într-o ședință. Am ajuns la fix, era bine.
Câteva zile în urmă am fost aleasă ca președinte într-o organizație de studenți. Primele zile în această funcție înseamnă telefoane, mesaje, voluntari, documente, ședințe, etc. Asta mi-a ocupat jumătate de zi. Pe la 22:30 am terminat ultima ședință și mi-am amintit că ar trebui să și mănânc azi. Am mâncat, am vorbit 5 minute cu cineva drag (recomand, terapie pentru suflet) și m-am apucat să scriu la licență. Am scris, am scris... mi-am adus aminte că pe lângă asta, mai am o mulțime de alte proiecte, examene, că na, termin două „școli” într-o lună. În momentul în care am înțeles că începe să mă ia panica, am decis să mă opresc din scris și să mă culc, pentru că mâine e o zi grea.
La final, vă zic o mică povestioară pe care mama mi-o amintește de fiecare dată când cred că nu mai pot. Eram în clasa 5-a, la un concurs. Mama își făcea griji mari pentru mine, eu am simțit asta. M-am uitat la ea cu atâta curaj și încredere și am zis „Mămica, eu o să pot, promit, o să vezi”. Așadar, astăzi eu vreau să-mi mulțumesc pentru că eu în continuare pot și promit să nu mă opresc aici.
Miercuri
A fost o zi posomorâtă, ploioasă. Îmi place ploaia într-un singur caz, când stau acasă, la seriale. Nu, acum sigur nu e cazul meu. M-am trezit, am văzut că tot e cenușiu în jur și m-am cam întristat. De obicei, eu nu prea am chef să fac ceva în așa zile, dar nici nu puteam să-mi permit să pierd o zi prețioasă de miercuri. Citisem zilele trecute undeva că atunci când nu-ți place ceva, trebuie să îmbini acel „ceva” cu altceva ce-ți place. Perfect. Nu-mi place că afară plouă. Îmi place să fac ordine. Straniu, știu, dar asta e, ador să aranjez lucruri. Plus, nici nu știam cum să-mi organizez timpul săptămâna asta ca să reușesc să fac ceva și prin casă. Universul a aranjat stelele pentru mine.
Am făcut curățenie, cumpărături. Starea de după e satisfacție la cel mai înalt nivel. Am băut un ceai și m-am așezat să scriu la licență. Nu știu cum s-a întâmplat că m-a lovit muza, am scris mai mult ca de obicei. Surpriză, a fost și calitativ. Cel puțin, așa feedback am primit de la profesoară. Seara am mers la sală ca să mai scap de stres, dar n-am scăpat. Într-o lună pleacă el de la mine singur.
În fine, azi vreau să-i mulțumesc ploii că mi-a dat planurile peste cap, dar care mi-a făcut ziua productivă și inspirată. Cine știe, poate o să înceapă să-mi placă acest fenomen.
Joi
Am întâlnit azi 2 femei și un copil. De fapt, erau 3 generații: bunica, mama și fiica. Vorbeau rusă. Aud mulți oameni care vorbesc rusa prin București în această perioadă. Femeile erau agitate. Nu știau engleză și se pierduseră, încercau să întrebe ce mijloc de transport trebuie să ia ca să ajungă la destinație. Imediat ce le-am auzit, m-am apropiat să le ajut. Au fost foarte emoționate și mi-au mulțumit de zeci de ori.
Către ce vreau să duc acest gând? Către faptul că sunt atât de recunoscătoare că m-am născut acolo unde m-am născut, în Republica Moldova. Cultură est-europeană este minunată, în concepția mea, iar faptul că am crescut, învățând concomitent 2 limbi atât de diferite, are un farmec aparte.
Nu cred că pot să-mi exprim dragostea și mândria pe care o am când mă gândesc la Moldova, pentru că asta se simte. Când am privit Eurovision, am avut lacrimi în ochi. Când s-a mobilizat diaspora pentru a vota, am avut lacrimi în ochi. Când oamenii au dat dovadă de solidaritate în contextul crizei refugiaților, am avut lacrimi în ochi. De mândrie. Moldova nu-i mică și săracă. Unii din noi nici nu-și dau seama cât de mare și bogată e, iar cei care o fac, cu siguranță înțeleg la ce mă refer.
Vineri
Astăzi a fost o zi în care am petrecut mult timp în fața calculatorului. Proiecte, teste, referate. De multe ori mă prind la ideea că devin frustrată și agitată din cauza lor. În general , sunt multe chestii sau situații care mă fac nervoasă.
De cele mai multe ori scriu, pentru că atunci când scriu îmi dau singură răspunsuri și, analizând situația, mă calmez. Azi, după mulți nervi din cauza scrisului pentru facultate, nu era soluția cea mai bună să mă „liniștesc” prin alt tip de scris.Așadar, am mers la sală. Nici nu mă gândeam că asta mă va ajuta, dar așa a fost. Nu știu de unde am găsit atâta forță, pentru că am simțit că am dat din mine mult mai mult ca de obicei. Ador sentimentul de după sală, chiar dacă arăt a om chinuit.
Până acasă am de mers vreo 15 minute pe jos. Au fost cele mai faine 15 minute din ziua de azi, pentru că în timp ce mergeam spre casă mi s-au aranjat toate gândurile în cap și nici nu mai simțeam stresul de dinainte, eram apoape zen. Unde mai pui că și vremea de afară era mi-nu-na-tă.
Pe scurt, azi vreau să mulțumesc antrenorului de la sală, chiar dacă el niciodată nu va vedea asta. Nici nu-și dă seama ce lucru bun a făcut. Cred că merg și mâine dimineață.