„Mă aștept să-l văd intrând aici, în sala aceasta unde lansa anul trecut câteva dintre cărțile Academiei Civice”, spune Ana Blandiana despre Romulus Rusan, soțul ei și fondator al Memorialului de la Sighet dedicat victimelor comunismului și rezistenței. Romulus Rusan, primul motor al acestor proiecte la începutul anilor 90, când asemenea planuri păreau donquijotești și idealiste, a murit nu mult după Târgul de carte Gaudeamus de anul trecut. Însă nu e de mirare că apropiații lui spun cu toții că se așteaptă să apară în ușă pentru a le vorbi despre proiectele lui. Fundația Academiei Civice a lansat și în acest an câteva volume care sunt copiii săi de suflet și în care se simte prezența sa discretă, dar crucială. Prima și, probabil, cea mai importantă carte este „Cum se construiește un miracol” și cuprinde articole, conferințe, interviuri ale lui Romulus Rusan în care se recompune en miettes, pagini din istoria Memorialului Victimelor Comunismului și din viața personală a celor doi creatori ai săi. „Este o carte care nu ar fi fost posibilă, spune Ana Blandiana, fără inițiativa Rodicăi Palade”, fost redactor-șef al revistei 22. Cum, de altfel, Memorialul de la Sighet nu ar fi avut prestigiul pe care-l are azi fără paginile pe care i le-a dedicat această revistă sau România Liberă.
Your browser doesn’t support HTML5
Ana Blandiana la lansările de carte ale Fundației Academiei Civice
„Nu am crezut niciodată că va fi posibil să realizeze ceva la Sighet,” spunea Rodica Palade care a vizitat fosta închisoare comunistă în 1992, așadar înainte ca celor doi, Romulus Rusan și Ana Blandiana, să le fi venit ideea de a transforma acest infern al ororii totalitare în simbol al libertății și al memoriei. Pe atunci, își amintește Rodica Palade, locul era cu totul părăsit. Închisoarea fusese abandonată în 1978 și de atunci se degradase într-atât că singura soluție de renovare părea excavatorul. Avea zidurile năruite, ieșeau la tot pasul fiare contorsionate, geamurile erau sparte, își amintește Rodica Palade. Chiar este un miracol. Cine nu a fost la Sighet, mai spune ea, ar trebui să meargă. „Vă garantez că ieșiți de acolo cu totul schimbați.”
Între timp, răbdător și perseverent, Romulus Rusan a găsit bani pentru reconstrucție și reparații. Însă acel loc nu ar fi prins viață, culoare și însemnătate dacă cei doi, Ana Blandiana și Romulus Rusan, nu și-ar fi abandonat aproape cu totul proiectele de viață, planurile literare, alte preocupări mai mult sau mai puțin mondene pentru a se dedica cu totul construcției unei instituții aproape fără paralel în România și în Europa. Considerau că acest monument ar fi poate o moștenire mai importantă și mai semnificativă decât cărțile. „Spunea mereu că ar trebui să ne liniștim, să dedicăm mai mult timp scrisului. Însă a doua zi o lua de la capăt. Paginile pe care le-a scris, spunea Ana Blandiana, au fost pereții Memorialului.”
A fost nu doar o sisifică trudă de a reconstrui această citadelă totalitară, ci și o luptă continuă cu autoritățile care-i considerau niște „lichele” care „vând suferințele românilor.” Au trebuit să se lupte nu doar cu birocrația ci, în primul rând, cu reaua-credință și calomniile. „Serviciile de dezinformare, spunea Romulus Rusan într-un interviu din această carte, au lansat zvonul că la Sighet va fi minimalizată rezistența românească, că pereții vor fi dărâmați pentru a transforma celulele în birouri cosmopolite.” S-a spus apoi că, de fapt, ar fi „profasciști” și „antisemiți”, calificative, spune Romulus Rusan, cuprinse într-o scrisoare trimisă tuturor celor care le dăduseră o mână de ajutor până în acel moment, de la Consiliul Europei la Fundația Hans Seidel, ba chiar și Centrului „Simon Wiesenthal”. Tuturor au fost nevoiți să le demonstreze că scrisorile cu pricina sunt mincinoase de la primul la ultimul rând. „Și am reușit, spune Rusan, deși este mult mai greu să dovedești ceva fiind în defensivă decât mergând pur și simplu pe drumul tău.” Au fost nevoiți să consume timp și energie pentru a se apăra de calomnii, pentru a-și convinge partenerii de bunele lor intenții. Unii au fost convinși de perdelele de fum ale propagandei și au renunțat la finanțări sau susținere, alții au continuat să-i susțină într-un periculos balans de forțe care continuă și astăzi.
Ana Blandiana
Între timp Sighetul, plasat simbolic în chiar centrul Europei de est, cum observa Ana Blandiana, a devenit o stație importantă pe traseele istoricilor care studiază totalitarismul, dar și un centru de studiu pentru tineri care participă an de an la Școala de vară de la Sighet. „Impresia mea, îmi spune Ana Blandiana, este că interesul tinerilor crește, căci, cu cât merg lucrurile mai prost cu atât devin mai conștienți că sunt martorii unei sedimentări a răului din trecut, un rău care trebuie exorcizat.”
Cartea „Istorie, memorie, memorial sau Cum se construiește un miracol” schițează acest traseu sinuos, într-o rememorare vie a parcursului ideii de la primele planuri la proiectul de anvergură de azi care cuprinde deja o vastă bibliotecă de studii și mărturii referitoare la trecutul totalitar recent, dar și o uriașă arhivă orală și vizuală dedicată perioadei comuniste. Este probabil dovada cea mai vie și omenoasă a faptului că există miracole însă că ele sunt posibile doar prin tenacitatea și dedicația oamenilor.
Paul Lazarescu
La Târgul Gaudeamus Fundația Academia Civică a mai lansat și două titluri din ciclul „Recviem pentru țăranul român” care a ajuns astfel la volumul șase, proiect de suflet al lui Romulus Rusan dedicat cooperativizării și distrugerii țărănimii în perioada comunistă, un epos popular în toată puterea cuvântului, compus din amintirile țăranilor participanți la răzmerițele împotriva colectivizării, culese pe teren de Daniel Popa în anii 1990 pentru o teză doctorală. Împreună cu acestea a mai fost prezentată și „Nopți albe și zile negre”, o reeditare a memoriilor lui Nicolae Carandino (1905-1996), jurnalist, scriitor și lider țărănist de odinioară, editate de Paul Lăzărescu, ziarist și el în anii 1940 sub direcția lui Carandino și fost director al cotidianului Dreptatea în anii 1990.
Fundația Academia Civică este, probabil, cel mai consecvent și riguros editor de carte din România pentru că-și urmărește cu încăpățânare programul și principiile. Este și motivul pentru care nu e posibil să te dedici studierii totalitarismului în România și în Europa de est fără a poposi la Sighet și fără a face cunoștință, chiar și în absență, cu spiritul lui Romulus Rusan.