Libanezii ar face bine să iasă cât mai repede din sistemul lor politic confesional, putred până la măduvă, sugera luni un comentariu în cotidianul belgian Le Soir.
Your browser doesn’t support HTML5
Liban, un sistem confesional unic
Remarcă paradoxală, într-atât sistemul confesional libanez, unic în lume, a fost tocmai ceea ce a asigurat, în cel aproape un secol de existență, funcționarea acestui mozaic religios și etnic, poreclit multă vreme „Elveția Orientului Apropiat”.
Libanul caselor dispărute
Libanul: o creație franceză
Deși o regiune cu contururi mitice încă din cele mai vechi cărți ale Bibliei (cedrii Libanului sunt faimoși încă din Scripturi, ca și locuitorii vechi ai țării, fenicienii), Libanul modern este o creație franceză, ceea ce a fost readus în actualitate de primirea entuziastă de care s-a bucurat Emmanuel Macron în scurta sa vizită imediat după catastrofă.
Președintele francez Emmanuel Macron în timpul vizitei în capitala libaneză afectată după exploziile din port. 6 august 2020
Libanul, în granițele sale actuale, a fost creat de Franța pe ruinele Imperiului Otoman, în 1926, în cadrul mandatului internațional prin care Franța și Anglia stabiliseră protectorate în acele foste regiuni otomane care sunt astăzi Libanul, Siria și Irakul.
Chiar și azi, cum se întâmplă și în fostele posesiuni franceze din Magreb (Maroc, Algeria, Tunisia), limba franceză rămâne larg răspândită în Liban, e folosită de tineri, este subiect de mândrie și există o presă activă și independentă în limba franceză, precum, de pildă, cotidianul din Beirut L’Orient-Le Jour.
De la început, natura teritoriului pe care Franța l-a separat de Siria și l-a numit Liban a fost aceea că era o regiune majoritar creștină și cu o importantă minoritate de religie druz. Libanul a fost așadar acea parte a Orientului Apropiat în care musulmanii nu erau majoritari, ba chiar se împărțeau la rândul lor în șiiți și sunniți, cel mai adesea rivali.
Demonstrațiile de după explozii. Beirut, Liban, 8 august
Un sistem „confesional”
Pe asta s-a și bazat de altfel sistemul politic confesional al Libanului, unic în lume. Sistemul, devenit de atunci rigid și disfuncțional, spune că președintele țării (actualmente fostul general Michel Aoun) trebuie să fie un creștin maronit, premierul un musulman sunnit, șeful parlamentului un musulman șiit, iar alte funcții secunde acordate unor creștini ortodocși.
Ideea a fost, din start, aceea de a respecta balanța etnică și de a împiedica fricțiunile confesionale și, într-adevăr, sistemul a funcționat foarte bine vreme de multe decenii, Libanul devenind o oază de prosperitate și multă vreme un exemplu de democrație, singura democrație autentică din lumea arabă și din cea musulmană (cu excepția Turciei) până în anii 1970, până la declanșarea războiului civil, cu cauze multiple.
Încetul cu încetul, însă, așa cum s-a întâmplat și în fosta Iugoslavie, acele confesiuni care conviețuiau și cooperau au căpătat identitate proprie și au devenit mini-etnii rivale. Războiul civil (1975-1990), a fost întrerupt, apoi exacerbat, de intervențiile israeliene (1978, 1982, 2005), ocupația siriană (1976-2005) și apoi intrarea în Liban a peste un milion de refugiați din Siria (2012-2020).
Tabără de refugiați sirieni în Liban
Sistemul a fost apoi dezechilibrat și dat peste cap de evoluțiile nu doar socio-economice și politice, dar și demografice. Creștinii au devenit minoritari, atât în urma exodului, plecării în străinătate a celor tineri, cât și din pricina demografiei galopante a musulmanilor. În termeni pur demografici, nimic nu mai justifică astăzi poziția privilegiată a creștinilor în instituțiile statului. De câteva decenii, aceste instituții sunt blocate de formațiunea șiită politică și para-militară Hezbollah, sprijinită de Siria și Iran. O reformă a structurilor fundamentale ale statului pare așadar iminentă și inevitabilă.
Femei creștine așteaptă să primească ajutoare în Hazmieh, la est de Beirut, 17 martie 2015
La originea civilizației europene
Civilizația europeană datorează enorm Libanului, care se confundă practic cu vechea Fenicie, țara celor de la care grecii au luat literele alfabetului și de la al căror oraș Byblos, una din cele mai vechi așezări permanent locuite din lume, grecii au format chiar cuvântul bíblos (βίβλος) sau biblíon (βιβλίον), altfel zis „carte”, de unde și Biblia, cartea prin excelență.
Ba chiar, mitologia greacă ne spune că de acolo venea însăși Europa, care era o tânără feniciană, o levantină, o străină așadar, care, sucindu-i mințile lui Zeus cu nurii ei, l-a făcut pe stăpânul tuturor zeilor să i se arate sub forma unui enorm taur alb, care a răpit-o pe sfioasa fecioară și… s-a unit cu ea într-o maniera de nedescris în limbaj uman.
Originea levantină, feniciană, semită, a Europei are o evidentă realitate cultural-istorică, nu doar mitologică. Dincolo de interpretarea etimologică grecească a numelui Europa (Cea cu Ochi Frumoși), termenul Europa nu poate fi separată de semitul (ebraicul) erev: apus, occident, vest, seară – ערב.
Erev, ca în ebraicul erev tov, ereb taib. Erev, scris cu ‘ain inițial, este aceeași rădăcină ca în arabul *gharb-, cu același sens de apus, occident. De aici: Maghreb, occidentul în arabă. Ebraicul Erev, apoi arabul Maghreb și Europa sunt așadar lingvistic înrudite. La urma urmei, grecii și romanii știau cât datorează Levantului, iar literele înseși pe care le folosim azi, cele latine și grecești, descind direct din alfabetul fenician, inventat în Libanul de azi, lucru recunoscut de greci în felurite mituri.
Chiar și așa, slăbit și sărăcit, și șubred cum e azi, Libanul rămâne un model pentru celelalte țări arabe. Figuri publice mondiale precum cântăreața Shakira se mândresc cu faptul că își au originea în cea mai tolerantă cultură a lumii arabe. Chiar și soția lui George Clooney, avocata și militanta pentru drepturile omului Amal Alamuddin, este o libaneză de confesiune druz.
În final, vom reține măcar aceea că Europa era fiica unui rege fenician, din Libanul de azi, de unde a fost dusă de Zeus în tropot taurin către bârlogul nupțial care avea sa devina continentul nostru.