Născută pe 27 aprilie 2004 în orașul Chișinău. Elevă în clasa a12-a la Liceul Teoretic Aristotel din capitală. Pasionată de lectură, istorie si limbi moderne.
Luni
Pentru prima data în câteva luni, dimineața nu începe cu cafea. Dimineața începe cu geamul deschis, cu o briza plăcută de vânt și o prăjitură proaspătă. Când se termină anul școlar începe o perioadă blurată în care zilele se unesc împreună și formează un șir indistinct. Vara zilele sunt mai lungi, petrecem mai mult timp în natură, cuceriți fiind de căldură și mirosul de salcâm, de posibilități. Caut răspunsuri acolo unde știu ca nu le voi găsi - Camus, Chaucer, Sartre. Aceștia mă acompaniază în primul picnic al acestei veri. Cafeaua cumpărată din parc este sub-optimală, gheața se topește rapid din cauza căldurii, diluând gustul, dar datorită companiei aceasta devine o băutură caldă, servită la Cafe de Flore în Parisul existențialist. Simt chiar și mirosul de tutun din pipa lui Sartre și Eliade, simt mirosul ploii la plimbare cu Cioran, simt viața care zumzăie în jur. În acest moment nu există război sau griji; în acest moment sunt doar eu cu mine însămi și cărțile, prietenele mele cele mai vechi. Atmosfera face sufletul să se deschidă în sfârșit către lume, spre însuși conceptul de timp , timpul care nu va înceta niciodată să curgă, spre disperarea noastră. Sunt înconjurată de petale de flori și de cele mai dulci parfumuri ale unei seri de vară care nu se va termina niciodată. Aceasta te stăpânește și te îmbată, este o mie de zâmbete și un milion de fluturi. Acest sentiment magnific este singurul nostru adevăr ce ne salvează de tot ceea ce s-a întâmplat și tot ce urmează sa se întâmple pentru că timpul va trece, dar acest sentiment este singurul lucru care nu va dispărea niciodată în aceasta seara de vara când, pentru prima dată după un amar de vreme, simți că trăiesti, nu doar că ești în viață. Lumina naturală a soarelui mă părăsește, așa că mă îndrept spre casă cu apusul în față și un răsărit înainte.
Marți
Sărbătorind sfârșitul anului școlar cu colegii din clasă am observat o întrebare așternută pe buzele fiecăruia dintre noi, o întrebare nespusă, nici măcar șoptită : „ce facem acum?”. Avem multe neclarități, multe planuri și o avalanșă de sentimente. Suntem speriați de posibilitățile infinite ale unei libertăți sfâșietoare. Libertatea este un dar, însă poate fi și un blestem când nu știi cum sa o folosești, xând nu știi care îi sunt limitele și ce îți poate oferi. Astăzi folosim pentru a sărbători începutul vacanței de vară, apoi vom sărbători începutul unui nou semestru, nou an, ultima teză, primul bac, ultimul pas făcut pe poarta liceului și primul pas făcut într-o lume nouă. Vom ajunge în diferite colțuri ale lumii, dar vom reveni aici cu gândul și vom fi recunoscători că am folosit o zi din libertatea noastră pentru a fi împreună.
Miercuri
Cu toate că nici mama, nici orice alt om din univers nu mă înțelege în privința asta, iubesc călătoriile cu troleibuzul. Uneori nu am timp pentru cafea sau mic dejun, uneori chiar somnul atât de necesar lipsește din rutină, însă troleibuzul este o constantă, mereu alături, deși nu respectă orarul uneori. Am decis să fac o plimbare, un tur cu troleibuzul ca să mă bucur de frumusețea Chișinăului de seară.
Ora șase este acea parte a zilei în care oamenii pleacă acasă. Unii în mașini, alții pe biciclete, alții în transportul public. Traficul este intens, pe drum e grabă, furie și exasperare. Oamenii sunt obosiți. Se întunecă mai târziu în aceste zile călduroase de vară, dar odată cu apusul soarelui, semafoarele și luminile blocurilor de locuință se aprind mai intens, de parcă ar prinde viață.
Acest troleibuz plin e coșmarul oricărui claustrofob. Cu toate acestea, este un loc grozav pentru a observa și a da frâu liber imaginației. Unde dacă nu în troleibuz se poate observa frumusețea lumii mundane - bărbatul cu servietă care doarme de-a-n-picioarelea. Expresia sa este cea a unui om care lucrează, care probabil are un copil mic acasă și încearcă să savureze această oră în autobuz, această oră în care ar trebui să scape de stresul de la serviciu, ca să poată pleca acasă cu capul limpede pentru familia sa. Apoi este fata cu părul prins în coadă, îmbujorată și obosită. Are părul de culoarea mierii și ochii negri. Arată inocentă și pură, de parcă lucrurile rele din lume nu au ajuns încă la ea. Devine din ce în ce mai împachetat aici, ca o cutie de sardine și toți pasagerii se simt vizibil mizerabil din cauza acestui fapt.
Frumusețea mundanului este strict observațională, poate și puțin ironică, probabil un pic cinică. Fiecare pasager al „troleibuzului adormit” are viața și problemele lui, iar aflarea lor aici, atât de inconfortabil, i-a făcut să se gândească „Doamne, nu e destul că ziua asta nu se mai termină, mai este și troleibuzul ăsta plin până la refuz”. Poți simți acest gând, această tensiune în aer. Te apasă și te face recunoscător de absența măștii pe față.
Pe măsură ce stațiile trec una după alta, oamenii coboară unul câte unul și peisajul devine mai limpede. Poți vedea strada pe care ai crescut, piața în care mergeai cu bunicul tău, parcul din care ai furat cândva un trandafir; poți vedea luminile din case și te poți gândi la ce viață duc oamenii din spatele geamurilor. Când îmi îndrept din nou atenția către troleibuz, pot vedea în sfârșit peisajul uman- fețele obosite ale pasagerilor, nu toată lumea ar putea dormi în picioare ca bărbatul care a coborât ceva stații în urmă, dar cu siguranță și-ar dori cu toții să poată. Unii poartă căști ca și mine, vor să se bucure de leagănul transportului public și al drumurilor deteriorate pentru a se izola în propriile visuri, alții au privirea fixată pe geamuri sau în diferite dispozitive. Odată ce se golește, troleibuzul devine o adevărată evadare, ca și cum ar avea un câmp temporal propriu. Tot ce faci acum este să aștepți oprirea, ultima oprire, când trebuie să te ridici, să mergi spre uși și apoi spre casă - drumul pare prea lung, aproape că ți-ai dori să poți continua călătoria, și să adormi acolo, dar te ridici în picioare! Mergi spre ușă și cu pași mici te duci acasă.
Joi
Ziua trece pe nesimțite, așa că scriu noaptea, de fapt practic dimineața. Vara, nopțile vin mai greu și trec mai anevoios. Scriu pentru ziua de joi, deși, în calendar e deja vineri. Nopțile au fost făcute ca să putem spune ceea ce nu putem spune ziua, ca să gândim ceea ce nu ne-am permite să gândim în timpul zilei. Zilele ne condamnă să fim preocupați de lucruri mundane, noaptea dă frâu liber meditațiilor autentice, pe cât de autentice posibil într-o lume în care totul a fost gândit, făcut și inventat deja de alții.
Luminile se aprind încet aici și peste drum. Ne adunăm ca moliile la flacără și inimile noastre devin mult mai calde - împreună în căutarea fericirii, al acestui sentiment magnific. Suntem aici, în acest moment, împreună. Nimic nu e la fel de grozav și la fel de frumos ca ziua de astăzi, sau poate cea de mâine, sau oricât de multe nopți de vară mai sunt, oricât de multe ne-au mai rămas. Tot ce contează acum este că luminile ne croiesc o cale în dimineață. Este o fantezie frumoasă, cea creată de lumină, un basm plin de promisiuni care ne împlinește cea mai profundă dorință de fericire eterică și de o bucurie fără vină. O dimensiune de buzunar în care nu există altceva decât cafeaua dulce-amăruie, copacii care sunt în sfârșit verzi, după o iarna ce părea sa nu se mai termine.
Vineri
Mă regăsesc în fața laptopului cu o dorință arzătoare de a scrie. Jessamyn West a zis „Scrisul este atât de dificil încât am impresia că scriitorii, după ce au avut parte de un iad personal pe pământ, vor scăpa de orice pedeapsă după moarte”. Scrisul se deosebește de o ecuație la chimie sau o problemă la matematică, scrisul nu are un răspuns sau un mod corect de rezolvare. Acesta este un sentiment, ceva ce te acaparează, te ia fără să prinzi de veste și nu-ți mai dă drumul niciodată. Îmi amintesc cum îmi foloseam orele de siestă pentru a scrie mici povestioare într-un carnet roz aprins, cu puf roz pe margini. Cu un scris încrezut, în caligrafia unui copil, așterneam povestioare pe hârtie, visând ca voi putea într-o zi să aduc bucurie în viața copiilor la fel ca mine, copii care trăiesc în două lumi. De când mă știu, trăiam cu un picior în altă lume, o lume doar a mea, unde oamenii din jur sunt personaje, unde fiecare frunză, fiecare petală, fiecare rază de soare, fiecare boare de vânt e o poveste, ceva ce merită redat, ceva ce merită spus. Fiecare din noi avem o poveste, iar eu, de când mă știu, am o dorință arzătoare de a o așterne pe hârtie, de a o aduce la viață.
„Te plimbi pe dealurile din satul bunicii și observi că se formează nori întunecați deasupra capului tău. Sunt animale în jur și nu par alarmate de furtuna care se apropie, așa că ai încredere în natură că știe mai bine. Continui să mergi pentru că într-adevăr este frumos afară. Dar apoi observi stropi de ploaie la orizont și nu poți să nu te întrebi dacă vor veni după tine. Vântul bate puternic, așa că șansele sunt mari. Simți că vine ploaia, dar nu te deranjează. Doar că atunci când brusc plouă cu găleata, îți dai seama că nu a fost o idee chiar de bună să nu o iei la fugă de la primele picături. Te aștepți la ce e mai rău, răceală sau pneumonie, dar începi să rîzi și îmbrățișezi această experiență autentic umană. Alergi și dansezi și te îndrăgostești de lume. Aceasta este viața în cea mai pură formă a ei, cea mai frumoasă. Ești în viață în această lume fantastică. Brusc te simți ca un personaj al surorilor Brontë, care aleargă prin ploaie în întâmpinarea unui moment. După o viață de creat personaje principale, devii și tu unul.”