Literatura produce realitate, sau realitatea produce literatură? | VIDEO

Literatura produce realitate, sau realitatea produce literatură?

În vremea noastră pragmatică, rapidă, artiștii, scriitorii uneori dau senzația sau sunt tratați ca niște oameni marginalizați, exagerat de romantici, chiar inutili. Eu o să încerc să vă conving de contrariul. Cu cine și cum, aflați imediat.

În mijlocul lunii ianuarie, sau la câteva zile după, e logic să vorbim despre Ziua Culturii Naționale, prilejuită de Ziua lui Eminescu. Am invitat doi scriitori în studioul Europei Libere, ca să vorbim despre modul în care literații, scriitorii, Eminescu aduc în viața noastră, prin scriitură, niște personaje care devin la fel de reale ca și oamenii pe care-i cunoaștem, devin membri ai comunității, ai familiei.

De exemplu, „Luceafărul”. Sunt unii elevi, poate mai puțin silitori, care habar nu au ce-i cu acest „Luceafăr” și de câte ori se citează pasaje din compuneri, pasaje haioase, probează lucrul acesta, dar vorbim, bunăoară, despre Anna Karenina, care-i la fel de reală și de referință în discuții, ca și un personaj existent, sau Dorian Gray, sau James Joyce ne-au făcut să urmărim pas cu pas ce s-a întâmplat personajelor descrise de Joyce. E adevărat că Maria Pilchin și invers a introdus un om real în literatură, pe soțul ei, Ivan Pilchin, îl transpune în literatură, îi dedică un titlu de carte. Dar dl Iacob Florea mi-a servit prilejul, pentru că se ocupă într-un recent, relativ recent volum, se ocupă de Oblomov.

De unde și până unde, o să ne spuneți Dvs. La fel îl preparați cu meticulozitate exemplară, aș zice chiar freudiană, și ne dați un model existențial, pe care Goncearov l-a descoperit la vremea sa și după asta criticii literari, critica sovietică, în special, l-a tălmăcit într-un mod eronat, spuneți Dvs., l-a prezentat, cel puțin în crestomațiile școlare, era un leneș sadea, care a rămas la pagina 17 a unui volum, nu se scula de pe divan, nu mai dezbrăca halatul și din cauza asta era exponentul unei burghezii leneșe, pe care trebuia să o alunge revoluționarii de la putere și din viață în general.

Literatura produce realitate sau realitatea produce literatură?

Europa Liberă: Acum, Maria, spuneți-mi, vă rog, de ce sau cum se întâmplă că scriitorii fac asta – îl introduc pe un Harry Potter, de exemplu, evident fantastic, dar el devine un personaj de referință, noi analizăm fenomenul, Dvs. îmi spuneați de mai multe ori despre bovarism? Asta este substituirea realității sau dvs., scriitorii, ne dați niște modele sau niște acadele pe care noi să le savurăm, ca să înțelegem mai bine, de fapt, ceea ce se întâmplă cu noi în viață?

Maria Pilchin: „Lucrurile cred că sunt mai complexe și, apropo, că spuneați de bovarism, am citit o carte deșteaptă despre bovarism de Gaultier, pe care mi-a împrumutat-o dl Iacob Florea, și...”

Europa Liberă: Adică tot în gașcă ne învârtim?

Maria Pilchin: „Da, e un cerc în care circulă cărțile. Și ceea ce întrebați Dvs., mă bucură foarte mult că v-a interesat acest subiect și Dvs. realizați că literatura produce realitate. Apropo, „produce realitate” e chiar un citat din această carte a lui Iacob Florea. Și mă întrebam, aproape retoric, ceea ce spun acum: avem un personaj – că-i Bovary, că-i Don Quijote, că-i Hamlet – și ei produc un impact în societate, pentru că eu la țară am auzit bătrânelele spunând: „Uite, ăștia doi merg ținându-se de mână, parcă sunt Romeo și Julieta” sau „parcă sunt Eminescu și Micle”. Mă întreb: toate acele bătrânele chiar au citit Shakespeare sau Eminescu, sau scrisorile lui?

Dar ele au, în imaginarul lor colectiv, aceste personaje literare care devin cumva personaje culte, personaje culturale, să zic, și e un reper, și undeva e un abecedar, un set de semne cu ajutorul cărora noi comunicăm. Și acum mă întreb: literatura produce realitate sau realitatea produce literatură? Eu cred că și/și, pentru că momentul în care Goncearov a scris „Oblomov”, mă întreb: el a inventat fenomenul, acest tip uman care se întreabă? Și noi probabil că astăzi ne vom referi și la acest tip și arhetip. El exista deja din Antichitate, de la Homer încoace, de pe când ne ținem minte noi literar, s-au mai întrebat oamenii în acest sens sau, iată, Goncearov, rusul, a inventat fenomenul? Nu l-a inventat! El poate a venit și a conturat, a configurat, poate a adăugat ceva specific epocii lui sau a descoperit că acel fenomen, să zic eu, etern cumva prinde niște contururi specifice anume în epoca lui și asta și face Iacob Florea în cartea lui – ne atenționează că vine o nouă paradigmă prin acest personaj sau lumea s-a schimbat și acest personaj o anunță. Mie îmi place...”

Europa Liberă: Scuzați-mă! Dmitri Bîkov are o postare recentă pe Facebook, în treacăt spune: „Dacă copilul Dvs. cumva nu-i comunicativ, dacă îi asocial – nu vă speriați, pentru că acum vine vremea oamenilor care sunt retrași în găoacea lor, gânditorii, de fapt, acolo produc realitățile”, ca Oblomov, eventual, nu, dle Florea?

Iacob Florea: „Mă întorc puțin la ce ați spus Dvs., apropo de provocare, de realitate. În Istoria literaturii a și apărut o carte care se cheamă chiar: „Lumea scrisă. Povești care au influențat oamenii, istoria și civilizația”. Sunt poveștile lumii, multe, care și-au pus amprenta asupra oamenilor, eroi, cei care puteau să dea sens istoriei, care au modificat-o. Sigur, autorul acesta, Martin Puchner, cred că îl cheamă, nu se referă doar la poveștile ca atare, el privește întreg fenomenul și se referă la alfabet, se referă la apariția hârtiei, la apariția tiparului, deci e un complex întreg care a modificat lumea. Acum, pariul meu a fost foarte simplu, am citit „Oblomov”, l-am descoperit prin bovarismul lui Gaultier – culmea! – și am stat o grămadă de timp, pentru că nu-mi plăcea să fac un calc după

bovarism, Stoltz, și nu numai el, toți criticii care au fost și au privit în tot intervalul acesta de timp oblomovismul și pe Oblomov – au încercat să găsească un oblomovism sentimental, instituțional, inclusiv prietenul lui Stoltz făcea clasificarea asta și ceva nu-mi venea bine, și la un moment dat am avut și revelația, am ajuns, cine știe a câta oară, la sfârșitul romanului, și mi-am dat seama că Stoltz spune povestea lui Oblomov. Și atunci, eu am zis: dle, dar dacă Oblomov a fost atât de inteligent, sigur, nu era atât de inteligent ca să facă o filosofie de viață, să povestească lumii, să fie convingător, dar dacă a fost atât de inteligent încât i-a indus prietenului lui ideea să-i spună povestea că, poate, într-o bună zi cineva va veni și va vedea asupra a ceea ce atrage el atenția, pentru că el atrage atenția acolo, el spune la un moment dat: «Domnilor, ăștia care vorbesc toată ziua, mă duc acolo peste ei, dar sunt mai morți decât mine, tu vrei să mă duci acolo în mijlocul lor, dar ei sunt plini de furie, ei sunt plini de uitare».”

Europa Liberă: Cum spuneți Dvs. – de ăștia cu treburi urgente?

Iacob Florea: „Exact.”

Europa Liberă: E o urgență care imediat se consumă.

Iacob Florea: „Acum, prinzând foarte bine spiritul timpului, viteza care avea să vină și să devină, cum zic eu la un moment dat acolo, ce spunea Camus, că trebuie îmbrăcată viitoarea moartă cât e vie, ca să putem să o îmbrăcăm, că e mai simplu, adică să nu mai pierdem timpul când o îmbrăcăm după asta. Și atunci am avut așa un clic, ca să spun așa, Oblomov, cum spuneți Dvs., a devenit un personaj al lumii reale, un personaj al nostru.”

Europa Liberă: Așa... Și atunci, întrebarea Mariei, Dvs. cum răspundeți la ea – realitatea sau, invers, literatura îi dă realității niște personaje care s-o energizeze, s-o trezească, să-i spună: „Fiți atenți, iată un tipar!”?

Iacob Florea: „Din când în când, zic eu, lumea scrisă trage de mânecă lumea reală. Adică: „Fiți atenți, că ceva se întâmplă, nu neapărat să schimbați lumea, nu neapărat să vă schimbați direcția, dar trebuie puțină atenție”. Asta ne spune și oblomovismul – fiți atenți! –, omul nu are termen de garanție, dar poate să aibă, s-ar putea să se întâmple lucrurile alea și așa cum Kurzweil spune, directorul de la Google spune că în vreo câțiva ani vom deveni non-biologici – e un semn de întrebare. E un semn de întrebare, pentru că pe fondul acesta vine și marele istoric Harari și ne spune: „Domnilor, veți deveni de prisos!”. Literatura rusă are o producție de oameni de prisos, de la Lermontov încoace, fabuloasă, vor veni oameni, adică noi nu vom avea nici o însemnătate, nici măcar nu vom mai conta ca sclavi, în momentul în care erai sclav contai foarte mult, însemnai ceva, că munceai, te băga lumea în seamă...”

Europa Liberă: De asta te căuta la dinți...

Iacob Florea: „Nu te mai bagă nimeni în seamă, nu mai are nimeni nevoie de tine. Cam același lucru...”

Europa Liberă: Cam pesimist vă uitați la asta.

Iacob Florea: „Nu, eu nu mă uit pesimist. Apropo de viteză, de viața activă, ceea ce s-a numit întotdeauna, s-a pus în balanță echilibrul acesta între vita contemplativa – vita activa, trebuie de păstrat un echilibru, dar din când în când, așa cum de-a lungul timpului, noi ne-am întors la imagine acum, da? Ne-am întors la imaginea pe care o aveam în Evul Mediu, forța cuvântului și-a jucat...”

Europa Liberă: Ori chiar în peșteră ne-am întors, hai să zicem așa.

Iacob Florea: „Dar tot imagine era și acolo?”

Europa Liberă: Da!

Iacob Florea: „Ce vedeau oamenii ăia în peșteră erau umbrele, da? Adică niște imagini. Deci, noi ne-am întors la imagine, și imaginea e preponderentă acum și n-avem ce face, așa trebuie să jucăm, dar nu înseamnă că nu trebuie să fim atenți, nu înseamnă că e neapărată nevoie să devenim non-biologici. Non-biologici înseamnă că partea noastră de umanitate, partea noastră de cer, cum spunea Noica, și cum încerc eu să sugerez prin halatul acesta, că se filtrează prin halatul ăla un soi de lumină, exact ce zicea Kant, la un moment dat, «în mine legea morală și deasupra mea cerul înstelat».”

Europa Liberă: Căutam și eu răspuns la întrebarea aceasta, pentru că mă frământă de mai de mult și am găsit un posibil răspuns, o meditație, o idee, că, de fapt, prin aceste personaje: Don Quijote sau Anna Karenina, de fapt îi eternizarea unor idei care mor odată cu scriitorii sau mor odată cu oameni care nici n-au citit „Anna Karenina”, îi depozitul ăla unical, unde biologicul rămâne cu spiritualul acolo, ceea ce la un moment dat roboții nu o să aibă nevoie și deliberat o să arunce, pe când, iată, aceste personaje, aceste arhetipuri păstrează ca o memorie umană și impun, de exemplu, referințele „Pe aripile vântului” – model sau Ostap Bender din „Douăsprezece scaune” – alt model. Unii chiar își fac viața după aceste modele sau nu?

Maria Pilchin: „Ziceați despre pesimist și mă gândeam că un scriitor, un creator, artist, chiar și Dvs., când lăsați jurnalismul deoparte și vă duceți să pictați în vin, eu cred că pe noi ne încearcă un soi de pesimism, pentru că acea contemplație despre care spune Iacob Florea vine peste noi și noi ne detașăm de acest speed raliu, de această viteză și atunci – vrei, nu vrei – observi niște carențe sau niște rupturi chiar în propriul destin, în viața celor apropiați și în întreaga societate. Aceste personaje fac parte din acel muzeu al nostru imaginar, din acele imagini, umbre, e un soi, dacă vreți, de religie laică, pe care o practicăm în cultură, aceste imagini, și mă gândesc că, dacă va dispărea literatura și arta și vor veni roboții, dar oamenii vor exista, ei oricum vor inventa cultura sau o vor practica în partizanat, pentru că nu va putea să nu li se întâmple acest lucru. Chiar să ne gândim la internet, chiar la rețele pe care suntem noi cu toții, nu vi se pare, chiar dacă e

undeva masiv acea imagine despre care spunea dl Florea, noi oricum o consumăm biologic, avem stările noastre și noi avem nevoie să venim pe acele rețele, să ne povestim, să ne lăudăm, să ne plângem, să criticăm, să dăm în cineva, să lăudăm pe cineva, dar acest lucru se întâmplă într-o comunicare aproape, să zic eu, de afect? Și iată aici mă gândesc la Jung, care vorbea despre aceste arhetipuri. În momentul în care se va rupe această legătură între noi, noi vom deveni non-biologici. Nu mă refer la acele, să zic eu, inserturi anorganice în corpul nostru, ci iată această ruptură, deconectare unul de la altul va fi primul semn al non-biologicului. Pe de altă parte, Oblomov, despre care vorbim, el se deconectează voit, el dorește această detașare, pentru că, la un moment dat, surprinde că o conectare masivă între oameni, deși nu aveam internet în acea perioadă, da, dar e vorba de acea viață mondenă, acele întâlniri de salon, undeva îi creează impresia că, de fapt, nu acolo este omul adevărat și nu aceasta este esența. El vrea să vadă omul de la distanță, să se rupă din această matrice în care zumzăie aceste imagini, umbre, de care, eu zic, noi nu vom scăpa niciodată și mereu vom lucra la elaborarea lor.”

Europa Liberă: Dar mă întorc la întrebare – scriitorii o fac deliberat, o fac sociologic, antropologic?

Maria Pilchin: „Mi-e frică de scriitorul care o face deliberat, care are instrumentar, care are trusă și zice: „Uite, fac cinci metri de personaj, voi pune acolo...” Eu nu cred că există astfel de creatori, deși s-ar putea să greșesc. Eu, cel puțin, nu creez astfel, mie îmi iese, și spuneați, apropo, de „Rusul cel bun”. Rusul cel bun e soțul meu și, totodată, un personaj cumulativ în care încap toți soții ruși și toate soțiile...”

Europa Liberă: Dar el se recunoaște, apropo? N-ați avut polemici?

Maria Pilchin: „N-am avut polemici, pentru că e literat și atunci el nu poate să înainteze astfel de pretenții. El e un bun cultural, public și el oricând poate să spună că: „dar nu sunt eu, dar sunt eu, dar acolo sunt și alții”. E un produs care vine, zic eu, într-o stare de afect, în general, creația, în cazul meu, e o stare de afect, nu știu cum scrie dl Iacob Florea, de aceea eu nu pot...”

Iacob Florea: „De la stânga la dreapta...”

Europa Liberă: Nu invers?

Iacob Florea: „Deocamdată, nu.”

Europa Liberă: Sau în coloniță, ca japonezii?

Iacob Florea: „Pentru că am un copil care a făcut araba și știe arabă, și acolo...”

Europa Liberă: Dar pe Dvs. să vă întreb, dacă tot l-ați portretizat altfel pe Oblomov, ați fi tentat Dvs. să faceți un panopticum, o galerie, un Madame Tussauds din personaje care să ne arate foarte clar dacă această evoluție spre non-biologic se vede în scriitură?

Iacob Florea: „În literatura lumii, chiar în literatura rusă, au început să apară roboțeii, care fac dragoste, în literatura contemporană, Pelevin, să zicem, nu mai știu, așa, întâmplător am dat peste ei, scriitorii sunt interesați de lume și lumea trebuie surprinsă, nu întâmplător se spunea pe vremuri că Tolstoi concurează starea civilă, pentru că asta a și făcut. Adică acolo e o panoplie de personaje și vezi de la Anna Karenina, pe care ați invocat-o deja, până la Bezuhov, până la Ivan Ilici. Ivan Ilici, care e o, nu numai o capodoperă, e un personaj care a intrat în viața noastră, pare că divaghez, dar nu o fac. Să știți că „Ființă și timp” a lui Heidegger este o carte care povestește moartea lui Ivan Ilici, povestește moartea aia. Din întâmplare am dat peste povestea asta. Heidegger îl trece undeva într-o notă de subsol pe Tolstoi și acolo e exact tot mecanismul acesta cum a fost și în „Moartea lui Ivan Ilici”, n-ar trebui să... Ce să mai citești acolo, dacă ăla te anunță că dl Ivan Ilici...”

Europa Liberă: O să moară.

Iacob Florea: „...tocmai și-a găsit să moară? Nu mai trebuie să-l citim – nu! Citim, pentru că noi vedem acolo, în „Moartea lui Ivan Ilici”, o dată cum se moare în ultimă instanță, dar cum se trăiește, de fapt, în ultimă instanță. Am amintit povestea asta dintr-un motiv foarte simplu. Eu am vrut să scriu odată un eseu în contra lui Cioran, Cioran are un articol despre „Moartea lui Ivan Ilici”. Deci un articol în care spune că Tolstoi nu înțelege cum devine conversația cu moartea, cu lumina, că face și drege. Și eu nu-mi explicam, dle, ce s-a întâmplat de fapt și de drept, cum a ajuns Cioran să scrie despre „Moartea lui Ivan Ilici”? Și atunci, eu n-am putut să nu fac conexiunea pe care am văzut-o, la un moment dat, între ființe și timp a lui Heidegger, pe care Cioran o citise și articolul lui. Deci, Heidegger notează numai acolo așa, în trecere, și nici Cioran nu-mi spune mie: „Fii atent, uite, eu am ajuns la concluzia...” Cum fac eu altcumva, eu am ajuns la concluzia asta...”

Europa Liberă: Aproape didacticist.

Iacob Florea: „Da! Eu am ajuns la concluzia asta – asta urmărind, am descoperit, printre altele, l-am văzut și pe tovarășul Lenin vorbind la congresul metalurgilor, am văzut și tot travaliul lui Buharin acolo și când l-au luat după asta din cauza a două articole, pentru că amintise de Oblomov, oblomovii din viața rusească și fiecare a trăit cum a putut, cât a putut, așa, Buharin a capotat...”

Europa Liberă: Ați lansat un cuvânt sau un trigger și exact m-ați adus la întrebarea pe sens invers, Lenin, Stalin, personaje de astăzi care sigur vor deveni obiect de cercetare literară, Putin cândva va fi foarte cercetat, nepărtinitor, că acum Șenderovici se ocupă de el sau altcineva. Iarăși, e un lucru util, să zic așa, sau cât e de instructiv și necesar pentru societate ca invers, nu zic de Ivan Pilchin, dar zic de personaje – Ivan Groznîi, Petru I sau Ștefan cel Mare –, puteți să-mi spuneți dacă ajută recuperarea literară a unor personaje destul de mitologice?

Maria Pilchin: „Apropo că ați spus de mitologic, întotdeauna se produce, și în cazul personajului, mitologizarea lui și apoi demitologizarea, și pe mine mă interesează...”

Europa Liberă: Eminescu tot așa, din tendința de a-l demitologiza s-a bagatelizat.

Maria Pilchin: „Sau de multe ori chiar s-a profanat. Pe mine mă interesează când acest personaj devine un bun public și e rupt de contextul în care a fost creat de autor. Mă întrebați și de mai-marii lumii, da, și cum ajung personaje, și dacă e nevoie? Eu cred că e o nevoie. O să pornesc de la un exemplu simplu. Vă amintiți de Rusanda lui Druță, pe care noi am citit-o toți în școală, în liceu, și la un moment dat chiar într-un eseu am spus că e foarte simpatică ca personaj? Și totuși, ea este o parvenită în tagma intelectualilor, pentru că face șase luni Școală pedagogică, nu te faci învățător în șase luni, și la un moment dat am spus: „Iată, ea l-a votat pe Voronin la timpul ei, pentru că acel regim a făcut-o om, da?”. Eu cred că e nevoie să vină scriitorul, la un moment dat, aproape ca un antropolog, și să scrie despre Ioan cel Groaznic, despre Stalin, Lenin, Putin, dar e o responsabilitate foarte mare. Mie, de exemplu, mi-e frică să mă apropii și să fac un personaj, pentru că, apropo, spunea Zygar într-un interviu la Bîkov, că îl întreba: „Cum te-ai apropiat de Putin?” Și zice: „La un moment dat aveam impresia că...”

Europa Liberă: În cartea aia, «Вся кремлевская рать»?

Maria Pilchin: „...empatizez cu el”. Și el zice: „Dacă nu era această senzație, aveați impresia că e un personaj de carton”. Adică trebuie să poți să-l proiectezi, pentru că tu proiectezi o epocă, nu cred că o face oricine.”

Iacob Florea: „Iertați-mă, nici să lăsăm lumea politică care s-a exersat înainte vreme mai mult decât se exersează acum și se va exersa de fiecare dată, n-are vină nici autorul, nici personajul nu-i vinovat că se transformă într-un simbol social, psihologic, că e folosit, cum ar veni, pentru că politicienii asta fac – iau un personaj și-l folosesc în bine sau în rău. Sunt personaje și sigur le vine mai ușor, nu mai gândesc ei așa, iau lucrul gata făcut și-l folosesc ca model, impactul e mult mai puternic în imaginarul colectiv. Și atunci se folosesc de asta, dar nu e vina autorului, nici măcar a personajului că el este folosit, distorsionat, că e supra-interpretat câteodată, altădată e sub-interpretat, cum am eu sentimentul de fiecare dată când se întâmplă celebrarea Zilei Naționale a Poetului Național, nu mai citește nimeni Eminescu, adică Eminescu ar trebui citit în fiecare zi. Sigur, exagerez puțin, dar eu aș vrea să...”

Europa Liberă: Dar nu numai „Luceafărul”... Mai cu seamă, dar polemicile lui, proza.

Iacob Florea: „Nu, „Luceafărul”, pentru că, dacă vă duceți cu „Luceafărul” în clasele de la a V-a până la a XII-a, dacă nu-l scoateți în evidență pe Călin, băiat de casă și relația în care știe el să se facă iubit, i-ați pierdut pe copiii ăia, dar eu zic că ar trebui să vorbim despre o „zgâtie de fată” a lui Eminescu și să vedem cum zgâtia de fată are un acroșaj la toți tinerii ăștia. Sau în momentul în care te duci în Postumele lui Eminescu și citești bogată în întinderi, stă lumea-n în promoroacă, păi, cine, Doamne iartă-mă? Adică vine și Niels Bohr, și Carlo Rovelli, toți fizicienii lumii și cum adică bogată în întinderi, stă lumea-n în promoroacă?”

Europa Liberă: Și ultima întrebare, provocatoare: este mai exactă descrierea și înmagazinarea asta pe care o face literatura decât ceea ce face psihologia, antropologia, biologia, istoria? Cum credeți?

Maria Pilchin: „Nu e bogată în sensul datelor și, să zic eu, exactității de arhivă, dar mi se pare că lumea, mai nou, s-a cam plictisit de document și e tot mai multă această cerere pentru istoria subiectivă, că literatura este o istorie subiectivă foarte la căutare, totuși librăriile sunt pline de cărți.”

Europa Liberă: Adică, dacă Dvs., dl Florea, sau Dvs., Maria Pilchin, ați sta în fața lui Dumnezeu și el ar spune: „Alege: de acum încolo istoria se scrie cu mijloacele Academiei de Științe sau cu mijloacele scriitoricești”, dvs. ați...

Iacob Florea: „Eu l-aș ruga frumos să fie atent la un singur lucru: în 1968, naveta spațială Apollo 8 tocmai se pregătea să părăsească orbita Pământului. Pentru prima dată când părăsea orbita Pământului să facă o „injecție translunară”, ziceau ei. Deci, nu să aselenizeze, să se ducă înspre Lună, și eu am acolo o chestie cu un citat din Von Kleist, când caută ăia Paradisul pe partea cealaltă că e închis acolo, ei bine, ei pornesc spre Lună să vadă acolo și să înceapă să facă fotografii, să vadă pe unde s-ar putea face viitoarele aselenizări. Ei bine, au pornit și, la un moment dat, și-au dat seama că toate pozele pe

care le fac sunt sărace și au primit de la Houston o chestie, zice: „Începeți să descrieți tot ce vedeți voi, poeților”. Aceștia erau niște piloți de vânătoare luați, adaptați, cu Academia Navală, deci, oameni deștepți, dar dece poeților? Și au început să vorbească și să spună. Unul dintre ei spunea despre stranietate, despre întuneric, despre ce este acolo. La un moment dat au dispărut, pentru că intraseră în orbita Lunii și dădeau ocol, așa, intraseră pe partea nevăzută a Lunii și i-au pierdut, vreo 50 de minute i-au pierdut. Houston, toți țipau, ăia: „Mă, ce faceți?”. Au apărut. Și când au apărut iar, unul dintre ei a zis: „Mă, trebuie să facem ceva”. Ei când se transbordau înspre Pământ, de acolo a apărut expresia „răsărit de Pământ”, care mie îmi place enorm, pentru că au lăsat Pământul în spate și, când s-au întors, au văzut că a răsărit Pământul, Pământul era ca un răsărit de Lună. Ei bine, și ziceau: „Trebuie să facem ceva”, că o singură dată puteau să se întoarcă, că, altcumva, rămâneau acolo. Ce credeți că au făcut, dl Botnaru? Unul dintre ei, care avea pe un papirus, așa, au început să citească fragmente din Facerea: „La început Dumnezeu a făcut cerul și pământul, și a făcut asta, și a zis că e bună lumina. Și a numit lumina ziuă și întunericul noapte, și a făcut asta...”. 500 de milioane de oameni au ascultat minunăția asta de acolo, din ceruri. Cineva, un băiat foarte deștept, se pare, s-a gândit la un text sacru, la un text fundamental, că despre asta vorbea Maria Pilchin puțin mai devreme, s-a gândit la o chestie și au citit asta. Sigur, după asta s-au întâmplat niște procese nenorocite, pentru că a venit o atee și a spus: „Ce ne dați voi nouă cărțile sacre și ne agresați?”. Dar ca idee... Ca să mă întorc la ce spuneați Dvs. acolo, știți, pe Sf. Augustin l-au întrebat unii la un moment dat: „Ce făcea Dumnezeu înainte de a crea lumea? Înainte de asta ce făcea?”. Păi, zice: „Crea gheena cea adâncă pentru ăia care cercetează ascunsul”. Despre asta e vorba, în ultimă instanță.”

Europa Liberă: Maria, în fața lui Dumnezeu, pentru ce tools-uri ai pleda dumneata: literatură sau știință?

Maria Pilchin: „Literatură, pentru că de la Ghilgameș încoace am făcut literatură, iar literatura presupune și știință, și antropologie, și istorie, le conține pe toate acolo.”

Europa Liberă: Sigur că Nevzorov ne-ar crucifica acum și ne-ar linșa pentru așa ceva, eu, sigur, care am pretenția de predispoziție pentru percepția artistică, eu tot aș pleda pentru biblioteca asta de impresii, megasubiectivă, pentru că apoi receptorii, moștenitorii literaturii sau modului acesta de a scrie istoria tot sunt mai deschiși pentru „dacă nu se deiologizează”, mai predispuși pentru felul acesta de informație. Că dacă o să-i spui: „Dle, piscul are atâția metri”, n-o să înțeleagă, dar dacă îi spui ceva pe înțelesul lui, ca și cum ai cădea în fântână, în gol și ți-ar lua respirația, cred că o să înțeleagă mai bine, ca și senzațiile acestea din natură, firesc, sau din peșterile alea unde prima dată i-a venit omului să descrie vânătoarea, nu doar informațional.

Iacob Florea: „Să știți că îi spuneam Mariei Pilchin, înainte de a veni aici, că am dat despre definiția omului a lui Democrit, zilele trecute, din întâmplare. Și Democrit spunea o chestie care sună așa: „Omul este ceea ce știm cu toții”. Și dacă stai să te gândești, zici: „Bă, acesta era tâmpit, își bate joc de noi”?, dar trebuie să vină cineva să-ți spună că dl ăla, Democrit, voia să spună așa că noi – noi! – suntem un sistem de relații și o rețea de relații individuale, familiale, societale. Și atunci, dacă ne vezi așa, integrat, și dacă ne bagi acolo și nu ne duci înspre non-biologic, și nu vrei să primeze non-biologicul, că acum se caută roboții, că ei dau bine și la aruncat cu povești pe câmpuri, și așa, dacă vrei, trebuie să te uiți la ființa asta care încă se mai cheamă om, să te uiți la el ca la ceva foarte integrat și foarte bine construit. Și, slavă Domnului, eu cred că dacă nu s-au inventat, de 2.000 de ani n-am mai apărut nimic în plus, nou, așa, cred că Dumnezeu a fost...”

Europa Liberă: De altfel, când spuneați de imagini, că, inevitabil, suntem oamenii imaginilor, ce imagine ar fi terapeutică? Eu vă spun, imaginea mea terapeutică este, apropo, furnicarul sau urdinișul acesta de albine să mă uit. Pentru Dvs., ce imagine terapeutică, optimistă și îndemnătoare să nu ne debiologizăm?

Maria Pilchin: „Vă zic eu – un lan plin de floare de cicoare.”

Europa Liberă: Și în culori încă? Dvs.?

Iacob Florea: „Nu știu. Eu aș lua o imagine...”

Europa Liberă: Ați dat-o aia cu Pământul, e prima...

Iacob Florea: „Aia e fascinantă pentru mine, dar eu aș lua o imagine din filmul lui Nikita Mihalkov „Câteva zile din viața lui Oblomov”, cu visuri și cu toată vermuiala aia din lumea copilăriei lui Oblomov, ca să nu mă întorc și să spun, dacă tot sunt în spațiul ăsta, am fost fascinat, așa, aș lua o imagine dintr-un alt film, care mi se pare chintesența descrierii Rusiei, dintr-un film al lui Tarkovski, care se cheamă „Andrei Rubliov”, când se face clopotul. După ce știm că ăia s-au tăiat acolo și, la un moment dat, face clopotul ăla, și clopotul ăla nu numai că e bine făcut, pentru că copilul nu știa secretul, dar spune că-l știe, că trebuia să-l bage cineva în seamă. Și îi reușește clopotul, și scoate sunetul cela divin, așa, și atunci cred că surprinde nația între cel mai de jos moment și cel mai sublim moment. Și mi se pare că e întremător pentru mine, dacă până acum...”

Europa Liberă: Eu vă mulțumesc în numele celor care se uită la acest program, care îl ascultă, pentru că, de fapt, e un îndemn să ne oprim un pic, să vedem lumea și în afara facturii de gaz, și în afara prețurilor la produsele alimentare și să ne gândim la ceea ce moștenim...

Maria Pilchin: „Și transmitem...”

Europa Liberă: Da, și transmitem. Nu suntem inventatorii acestei lumi și, mai ales, când vor ajunge să lase moștenire literalmente, să nu uite să lase o carte copiilor, de pe acum să-i conecteze la ceea ce scrie Maria Pilchin, la ceea ce a scris și va mai scrie Iacob Florea și să răsfoiască aceste cărți, pentru că un copil care nu are acasă o bibliotecă, nu se trezește între rafturi, între rafturi de cărți, este mai văduvit de viitor, decât altul, chiar dacă are Porsche-uri și telefoane-răcnet. Dacă sunteți de acord cu mine, eu vă zic: pe curând!