Născută la 3 martie 1970, în s. Șaptebani, r-nul Râșcani. A absolvit Facultatea de Istorie, Universitatea de Stat din Moldova (1993). A susținut teza de doctor în etnologie la Institutul de Etnografie și Folclor, AȘM (1998). În prezent activează la Universitatea de Stat din Moldova. Domenii de cercetare: politici și practici comemorative, etnologia deportărilor, cultura tradițională. A editat recent, împreună cu colegii de la Institutul de Istorie Socială ProMemoria, USM, trei colecții de carte: „Exercițiul memoriei” (2019), „Arhivele memoriei” (2016-2019) și „Românii în Gulag” (2014-2015).
Luni
Luni dimineață, 6 iunie. La ieșirea din casă, mă prinde un telefon de la Ion Bajireanu, din or. Sângerei. Era în drum spre Bălți pentru a participa la acțiunea de comemorare a victimelor regimului sovietic în Basarabia, împreună cu sora dumnealui – ambii din generația copiilor deportați în 1949, care au purtat ani de-a rândul stigmatul „copii ai dușmanilor poporului”. Ca de obicei, o discuție cu fraze scurte, cuvintele spuse răspicat, ne înțelegem mai mult printre rânduri. La un moment face o pauză lungă. Aflu că s-au stins din viață încă doi oameni deosebiți, basarabenii deportați din raionul Sângerei: Maria Amorțitu și Valeriu Mustea. Este rândul meu să caut cuvintele potrivite. Maria Amorțitu, o povestitoare cu dar de la Dumnezeu și cu spirit de observație înnăscut, ne-a primit în casa dumneaei în repetate rânduri. Avea o memorie fotografică care a înregistrat detalii de negăsit în vreo arhivă a timpului despre foametea din 1946, despre ridicarea familiei în vara lui 1949, despre truda părinților în a-și vedea copiii în rând cu lumea, despre solidarități, resentimente și despre credința că într-o zi vor izbândi. Izbânda la care se referea dumneaei nu ținea de anii când erau departe de casă; acolo au mizat pe forțele proprii și pe grija lui Dumnezeu. Izbânda despre care mi-a vorbit această femeie era așteptată pentru vremurile după revenirea acasă: că se va spune lucrurilor pe nume, că nu ne vom ascunde după deget când vine vorba de recunoașterea publică a traumelor și suferințelor celor deportați, că vom avea suficientă înțelepciune și răbdare să facem peste ani concluziile corecte... Cu Valeriu Mustea ne-am întâlnit în toamna anului 2018. Era deja cu sănătatea zdruncinată, iar puterile îl lăsau de la o amintire la alta. Atunci am înțeles că este prea puțin să nu-ți mai fie frică de regim; însuși exercițiul rememorării are un parcurs lung de la traumă până la tămăduire. Valeriu Mustea ne-a pregătit și o serie de fotografii care decopertau fațete noi în amintirile despre copilăria care se pretindea „fericită în URSS” ale vlăstarelor de basarabeni deportați. La despărțire ne-a mărturisit, timid, că numele i se trage de la cel care a fost Valeriu Gafencu... Dumnezeu să-i odihnească în pace... Memorie veșnică!
Marți
Las în urmă o noapte albă. Cu ochii roșii în cap, dar mulțumită de cum mi-a reușit să definitivez un articol. Este despre tradiții și obiceiuri pascale, printre basarabenii aflați în circumstanțe istorice vitrege. Vorbisem despre acest subiect mai mulți ani în urmă într-un reportaj al stimatei doamne Silvia Hodorogea. Iar la ceva timp, un bun coleg și prieten m-a îndemnat să detaliez subiectul și să-l fortific prin mărturiile recuperate de la foștii deportați. Or, prea puțin cunoaștem astăzi despre aceste aspecte. Îi dau dreptate.
Miercuri
M-a sunat mama. Mi-a spus că a terminat de vopsit scrânciobul din curtea casei și că la o sâmbătă va fi tocmai bun de „deschidere”. Când eram mici, eu cu sora am avut și noi un scrânciob făcut cu mâinile tatei – era din țevi metalice, colorat de la an la an în albastru sau verde, în funcție de ce vopsele rămâneau prin cutiile din tinda bunicii. Când l-am pornit – țin minte ca acum! – era în ajunul sfintelor Sărbători de Paști. Cu vremea, scrânciobul s-a uzat și a rămas doar în amintirile noastre. Vara aceasta, tata a zis că a venit vremea să facă un scrânciob și pentru nepoțele. L-a proiectat în cap într-o noapte și într-o săptămână l-a pus pe picioare. Mama mi-a spus că e mult mai arătos, din bârne de lemn și cu fața spre nucii din grădină. Știu că ne așteaptă pe toți iar acasă. De fiecare dată, mama zice că și vara asta a fost scurtă, oricât de lungi ar fi vacanțele sau concediile noastre. Și mai știu, că dimineața va începe cu aroma de alivancă, și cu priveliștea de papucei, rânduiți frumos de mama pe prispa casei.
Joi
Dimineața am avut o ședință de lucru cu colegii de la Institutul ProMemoria: am sintetizat rezultatele obținute pentru primul semestru, am punctat noile obiective. Am redistribuit sarcinile pentru implementarea proiectelor curente. O serie de activități redefinite și reorganizate, inclusiv cercetările de teren. Tăierea finanțărilor, odată cu respingerea proiectului în cadrul concursului Program de Stat 2020-2023, din motive vag formulate de către evaluatorii oficiali, ne determină să ne regrupăm atent puterile – financiare, dar și fizice! – pentru a duce mai departe cercetarea crimelor comunismului în memoria transgenerațională. Întâmplător sau nu, au fost tăiate toate proiectele de la Universitatea de Stat din Moldova și de la Institutul de Istorie care vizau cercetarea perioadei contemporane. Tărâmul istoricului rămâne a fi pe muchie, și astăzi ...
Vineri
Ce ar fi diminețile mele de vară fără cântatul matinal al cocoșului din mahala. De câțiva ani buni, acesta este pe post de deșteptător. Într-o vreme, îi pierdusem semnalul și începusem să cred că o fi pățit ceva... Din discuțiile cu vecinii de bloc, am înțeles că nu numai eu îi duceam lipsa😊. Așa că atunci când a revenit pe fundalul sonor al unei mărginimi a Biucanilor – a fost ca un semn bun pentru toată lumea. În vremurile tulburi de pandemie, orice semn se vrea înțeles ca unul aducător de noroc și de speranță.