Pe 8 ianuarie, mama ar fi împlinit 80 de ani; de 8 ani, timpul vieții i s-a oprit, în data de 8 martie 2015. Oricât aș întoarce pe toate părțile aceste 8-uri, tot nu obțin semnul infinitului – acel “un 8 culcat familiar în gât” de care vorbește poetul Eugen Cioclea, și el plecat pe 8 (octombrie 2013) –, pe care să i-l prind la gât, în chip de pandantiv din aur (nu-mi amintesc să fi purtat, de son vivant, vreunul).
Întâmplarea face că-n 2009 traduceam Journal de deuil de Roland Barthes, Seuil, 2009, iar ca să pot „amortiza” oarecum șocul scriiturii la persoana întâi singular – „Acum, uneori, urcă în mine, inopinat, constatarea: ea nu mai este, ea nu mai este, pentru totdeauna și în totalitate. (...) Durere nouă.” și, peste doar câteva pagini: „De la moartea mamei încoace, nici o dorinţă de a mai «construi ceva» – decât în scriitură. De ce? Literatura = singura regiune a Nobleţei (cum era şi mama).” –, în forul meu interior dedicasem versiunea românească a Jurnal-ului de doliu de la Cartier memoriei bunicii Emilia, de la plecarea căreia se împlineau 100 de ani. Hélas! n-ai cum să păcălești moartea, oricât ai încurca urmele...
În toți acești (aproape) 8 ani, numeroși elevi de-ai mamei mi-au vorbit despre profesoara lor de română – nu-i puțin lucru, să predai peste 40 de ani la aceeași școală, nr. 28, actualmente Liceul „Elena Alistar” –, mie însă mi s-a pus un nod în gât, pe care abia peste 5 ani am putut să-l tai, în versuri albe, și cu asta se cheamă că tocmai i-am prins un pandantiv de cuvinte – nu atât porte-bonheur, cât aide-memoire –, întru veșnica ei pomenire.
* * * * * * * * *
Călimara lui Mutter
Cu cerneală de mure pe degete, violacee – aşa m-a dat mama în clasa întâi.
Violetă, cerneala cu care-am scris primele litere, fără să-mi fi înţepat
însă palmele ca la culesul de mure, iar scrisul de mână-a umplut
cele două caiete, în linii şi în pătrăţele, ca rugii de mure costişele; fără
să mă fi altoit încă tata cu rigla, la prima greşeală – şi dă-i! („Unde dă
tata creşte”, s-a zis) –; stacojie, odată cu prima corecţie, litera trupului.
(„…chinovarele mamei lui cui te-a făcut, corp de literă!”)
Înainte să am însă scrisul în sânge,-a fost sângele care m-a scris împrejur.
A fost lama, obiectul acela de larg consum, «Спутник», perfect ascuţit
şi pe-o parte şi pe-alta, căzându-mi în palmă într-o după-amiază de toamnă
a lui ’71, când încă făceam bastonaşe-n caietul de scris – tăietura aceea
pân’ la os n-a făcut decât s-adeverească, odată cu degetu-n rană,
întâmplarea pe care de mic copil se prevăzuse că am s-o trăiesc –,
şi pe care-am ascuns-o, să nu mi-o ia nimeni, în gură, de unde
nici o mână nu-i chip să mi-o smulgă decât doar cu limbă cu tot/
nici o limbă nu poate să facă vorbire decât dacă „Eli,
eli lama…” = Schibboleth.
Altă şcoală,-ncepând cu a doua, din centrul oraşului – altă cerneală.
Şi tot mama umplându-mi stiloul cu-albastru[l privirii
ei – adaug acum, când a-nchis demult ochii]. Oricât de albastră,
tot transpare din când în când, dinspre origini (чрунило), negreaţa.
N-a curs tocu-n toţi anii de şcoală, pe cât i-au curs ochii-n caiete-
le elevilor săi, mai puţin ale mele, şi tot nu şi-a pus ochelari decât doar
înainte de, s-o îndeaproape – şi nu mai avea ochi s-o vadă.
Dar mai este o viaţă de om pân-atunci – mama-mi umple stiloul
cu cerneală albastră, la două-trei zile, şi doar în vacanţa de vară
dacă-apuc să mă joc, cu copiii din satul bunicilor, Într-o
călimară… Dar viaţa de om nu mai este, decât dac-o scrii –
şi atunci, în oglindă-oglinjoară, la patru mâini..
(…)
Îngropată-n chiar primul rând de la alee, la 1-a, ca o elevă
eminentă în banca întâi, are grija chiriei şi-a morţii ţinându-mi
mie locul, la fel cum şi ei i-l ţinuse, din ’94, bunica Emilia – trasă pe
ochi, ţărâna preface cerneala albastră-a privirii lor în Bleu Pétrole1.
Plină ochi, călimara mormântului, care – să am eu credinţa lui Luther –
ar zbura drept în faţa Neantului ca un cocktail Molotov!
Sau priceperea lui Gutenberg, să scot Biblia din călimara lui Mutter, in-folio
cu 42 de rânduri pe pagină, puse pe două coloane!
Am citit ca să scriu. Am scris ca să trăiesc. Am tradus –
printre altele,-n 2009, Jurnal-ul de doliu-al lui Barthes (drept omagiu
prin procură-al bunicii Emilia, care ar fi împlinit în acel an 100!) –
ca să-mi plâng, cu cuvintele altora, morţii familiei: „Ce-aş
mai avea de pierdut acum, când am pierdut Raţiunea
de a fi – Raţiunea de a tremura pentru altul.”2
(Nu se ia, prin traducere, moartea – şi totuşi… să n-o fi făcut!)
O fântână cu cumpănă,-n care cobor şi cobor, călimara, de 5 (x 5) ani
ca Harap Alb trimis când de Spânu, când – după a patra şedinţă de chimio-
terapie – de Spâna, căci e „după chipul şi asemănarea” (de-ar fi să-şi arunce
peste creştetul capului peria,-n urma ei n-ar răsări o pădure – cel mult,
o livadă de vişini în floare, lovită de-ngheţ înainte s-apară albinele).
Când va fi să ies la suprafaţă, de cealaltă parte-a pământului, pe Ceea Lume,
într-un ochi voi avea, de la mama, bleu ciel, şi sineală în celălalt, de la bunica.
Doar să nu mi se pună capac! (De-ar fi moartea ca unghia care, odată lovită,
se-nnegreşte şi cade – şi după, îţi creşte la loc, cu noiţe cu tot.)
Nici cât negru sub unghie, moartea
_______
-
Ultimul album antum al lui cântăreţului rock francez Alain Bashung (1947 – 2009), mort de cancer la puţin timp după lansarea CD-ului, în 2008, album premiat în 2009 la gala Victoires de la musique.
-
Vezi: Roland Barthes, Jurnal de doliu, traducere de Em. Galaicu-Păun, Cartier, 2009.