Marian Männi​: Pentru că am o foarte mare speranță pentru Moldova, încă mai insist să vorbesc cu glas tare când văd că ceva nu e în regulă

Moldova, Marian Männi​, Estonian journalist, february 2020

Marian Männi​ s-a născut la 22 octombrie 1985 în Estonia. Este jurnalistă de investigație și reporter pentru domeniul științei din Estonia. A lucrat și a studiat în Estonia, Australia, Spania, Danemarca, Germania, Franța, Olanda. A câștigat cel mai prestigios premiu din Estonia pentru jurnalismul de investigație - Bonnier Award. A lucrat în calitate de producător local pentru Vice (HBO), Zero Point Zero (Netflix). A lucrat pentru ONG-uri internaționale, cum ar fi Transparency International, Reporters Without Borders și Greenpeace International.

După aceasta a întâlnit un băiat și s-a mutat în Moldova doi ani în urmă cu copilul de șase săptămâni de zile.

Luni

Tremuram de furie când l-am pus pe copilul nostru de doi ani în scaunul mașinii și am plecat de la grădiniță. Credeam că am avut noroc. Prietenii mei din Estonia mă invidiau. E foarte greu să găsești un loc în grădinițele din Estonia. Sunt pline. Oamenii se pun în rând (online) din perioada în care copilul e născut.

Grădinița feciorului nostru părea a fi paradis. Mâncare sănătoasă, o ogradă frumoasă cu iepurași și peștișori vii, educatori de treabă.

Vinerea trecută, ambii educatori au plecat în aceeași zi pentru că nu au fost plătiți așa cum le-a fost înțelegerea. Proprietarul, de asemenea, nu a semnat nici un contract cu noi.

Așa ceva nu constituie subiect de știre în Moldova. Sunt istorii mult mai mari. Dar în Estonia, asta ar fi o știre scandaloasă. În Estonia, așa grădiniță ar fi închisă.

Ar trebui să îmi cobor standardele și să nu mă enervez? Binele și răul trebuie să fie supus acelorași standarde oriunde indiferent unde ai trăi, nu?

Deci, vinerea trecută l-am luat pe copilul nostru de la grădiniță fără să știm încotro mai departe. Am fost unicii care au plecat. Să găsim o grădiniță nouă pentru copilul nostru ne-a fost principalul obiectiv pentru săptămâna asta.

Azi am mers la una din ele. A fost minunat! Unul din educatori a revenit în Moldova după ce a trăit în SUA peste zece ani. A vrut ca părinții ei să petreacă mai mult timp cu nepoții. După câteva luni, ea încă se simțea străină. Știu ce înseamnă să crești un copil departe de familie, deci eram puțin invidioasă.

Mi-a plăcut foarte mult grădinița, dar copilul nostru era prea mic comparat cu alți copii.

Marți

A doua zi, a doua grădiniță. Asta era mult mai ieftină și pe drum încolo, mă întrebam de ce. În momentul în care am intrat acolo, am înțeles. Arăta ca o bază militară, în care soldații încă nu crescuseră. Educatoarea repeta „șșș” unui copil care era ceva mai înviorat decât ceilalți.

Spre fericire, Moldova are cel mai bun sistem gratuit de îngrijire a copiilor - buneii. L-am adus la părinții lui Dumitru, soțul meu, astfel încât să pot lucra.

A trebuit să intervievez pe cineva azi. Scriu un material despre știința și oamenii de știință din Estonia. Deci, munca mea este să „mă prefac” că sunt în Estonia. Mă îngrijorează că vreunul din intervievați să nu spună că ar prefera să se întâlnească decât să vorbim la telefon. Acest interviu m-ar costa atunci un bilet de avion tur-retur până la Tallinn.

Spre fericire, azi nu a fost ziua ceea. Savanții erau suficient de sfioși ca să fie de acord să vorbească cu mine fără a ne întâlni. Lucram într-o cafenea și, în mijlocul interviului, o familie s-a așezat la masa vecină. A trebuit să-mi acopăr microfonul de fiecare dată când ei ridicau vocea.

Deși sunt mulți moldoveni care trăiesc în Estonia, nu ar fi straniu să se audă limba română pe fundal. Dar nu am vrut să risc. Mi-am terminat cafeaua și am plecat acasă.

Adrian a venit cu tatăl său - transpirat, cu cinci kilograme mai greu și cu un zâmbet mare pe față.

Miercuri

Când Adrian, copilul nostru, a auzit că mergem la altă grădiniță, a refuzat să iasă din casă. Când am ajuns, în sfârșit, la grădiniță, am văzut foarte multă fericire. Locul e atât de colorat, încât arată de parcă aici se nasc curcubeiele.

Mi-am dezvoltat o dragoste aparte față de culorile și materialele naturale și față de casele care să nu arate asemeni castelelor, de când m-am mutat în Moldova. Mai ai și soare și legume foarte gustoase. Nu aș vrea să renunț nici la ele.

Joi

Adrian a plecat la aceeași grădiniță de data asta. Din păcate, nu mi s-a permis să stau cu el, deci l-am privit plecând, ținând pe altcineva de mână. Cineva a făcut un rahat mare pe trotuar. Aproape am călcat în el. „Cine o fi făcut-o? Un câine sau un om?” Asemenea întrebări pot să-ți ocupe gândurile atunci când te plimbi prin Chișinău.

La lucru. Azi a fost la Andys. Am comandat un croissant și o cafea cu lapte de migdale. Știu că nu au așa lapte, dar continui să cer de fiecare dată în speranța că într-o zi au să înțeleagă că este cerere pentru el.

La fel ca și zborurile dintre Chișinău și Tallinn. Oare când Air Baltic va observa traficul mărit de pasageri dintre Chișinău și Tallinn de când ne-am întâlnit cu Dumitru?

Vineri

Azi am lucrat la oficiu. În liniște, singură, ca totdeauna. M-am mutat la Chișinău doi ani în urmă, dar mă simt în mare parte invizibilă aici. Când devii mamă, asta te izolează. Orice mamă o va confirma. Asta este experiența mea, cu siguranță. M-am mutat în Moldova cu un copil de 6 săptămâni în brațe. Deseori nu am putut merge în parc, pentru că trotuarele fie se transformau în râuri, fie în munți de zăpadă sau noroi. Nu vorbeam limba, nu înțelegeam de ce toți mă salutau și îmi fluturau din mână când treceau pe lângă fereastra noastră de la etajul 1. Mi se părea foarte intrusiv. Estonienii nu se salută nici cu prietenii când se întâlnesc pe stradă. Ne prefacem că nu ne observăm. Așa pierzi mai puțin timp și eviți o discuție stângace. Suntem oribili la conversații de curtoazie, despre „ce mai faci?” Începem să vorbim deodată despre lucru.

Eram jurnalistă în Estonia. Aveam un nume, aveam o redacție, aveam talentul, caracterul meu și istoriile pe care le povesteam. Acum, brusc am devenit o mamă și o soție, sau pur și simplu o străină, un outsider.

Cel mai mult sunt întrebată cum o duce soțul sau copilul meu, sau de ce m-am mutat în Moldova. Cea mai frecventă întrebare este „Îți place să trăiești în Moldova?” Asta e cea mai inutilă întrebare pe care mi-o pot imagina. Ai doar două opțiuni de răspuns: „da” sau „nu”. Cum aș putea să-mi adun toate memoriile, impresiile, istoriile, motivele, în vreunul din aceste două cuvinte? De obicei doar spun ceva despre cum Moldova, cu siguranță, e un loc foarte interesant pentru un jurnalist.

Rareori cineva mă întreabă cum o duc, sau ce mai fac. Oare de ce localnicii văd în străini un fel de instrumente pentru a-și spori siguranța în sine? De ce moldovenii au atât de mare nevoie să primească un compliment de la vreun expat? Eu înțeleg. Și Estonia e o țară mică. Și noi suntem la fel, încercând să ne validăm țara în ochii străinilor. Dar ce câștigi din asemenea discuție, pe termen lung? Lucrurile vor merge spre bine doar dacă vom munci și vom studia din greu, dacă vom rămâne fideli nouă înșine, dacă ne vom păstra integritatea și onestitatea. Nu dacă vom obseda despre cât de minunată ne este patria.

Am văzut cum o țară s-a schimbat în fața ochilor mei.

Și eu m-am născut în Uniunea Sovietică. Și eu am mers la o grădiniță dintr-o suburbie sovietică în Tallinn. În fața mea a fost înjunghiat un om. Vedeam bătăi în fiecare weekend. Am avut hoți în casă. Ni s-a furat din mașină. Câini vagabonzi mă urmăreau când veneam acasă de la lecția de flaut. Doi învățători sovietici mi-au spus să îmi închid gura și să nu pun întrebări.

Estonia s-a schimbat complet de atunci. Avem unul din cele mai bune sisteme de educație din lume, nu-mi amintesc când ultima dată cineva din cunoscuții mei a fost furat. Nu am văzut câini vagabonzi în Tallinn de când eram copil. În Estonia, miniștrii își dau demisia atunci când sunt pur și simplu prinși cu minciuna. Știu asta, pentru că l-am dat chiar eu pe unul din ei jos în 2016.

Pentru că am o foarte mare speranță pentru Moldova, încă mai insist să vorbesc cu glas tare atunci când văd că ceva nu e în regulă. Chiar dacă linia dintre bine și rău devine tot mai blurată, cu cât mai mult timp trăiesc aici. Încep să mă întreb. Poate e ok să nu-ți plătești angajații și să nu semnezi contracte? Poate e ok să minți, doar puțin?

Poate problema e în mine.