Memoria este, adesea, asemenea unei fotografii imprimată pe hîrtie. Cu trecerea timpului, culorile încep să-și piardă luminozitatea, contururile, parcă, să se topească și odată cu ele conținutul evenimentului înregistrat să se șteargă. Nu am nici o fotografie făcută în urmă cu 20 de ani de la întîlnirea cu dirijorul rus, dispărut la sfîrșitul săptămînii trecute, Ghenadi Rojdestvensky și cu soția sa, pianista Viktoria Postnikova. Era la un Festival muzical dedicat lui Dmitri Șostakovici la Zürich, în Elveția. Vitalitatea, ironia mușcătoare, soliditatea și seriozitatea memoriei, atunci cînd în discuție veneau fapte și oameni pe care i-a cunoscut și i-a venerat, așa cum fusese Șostakovici, m-au impresionat, însă, și imaginea lui Rojdestvensky îmi este proaspătă în amintire, pînă astăzi.
Your browser doesn’t support HTML5
Ghenady Rojdestvensky: Memorie, cenzură, muzică în lumea sovietică a anilor 1960-70
Pe lîngă discurile lui Rojdestvensky, nu aveam alte referințe
atunci despre dirijor decît notațiile punctuale de jurnal ale lui Sviatoslav Richter, ce afirmau distanțarea acestuia față de un personaj cu care „nu am nici o afinitate”. Ceea ce Sviatoslav Richter îi recunoștea lui Rojdestvensky era însă un soi de „tenacitate” în a face recunoscut trecutul și, în 1975, pianistul nota în carnete cu satisfacție evidentă: „În sfîrșit, această operă interzisă un timp atît de îndelungat, Nasul lui Șostakovici, a fost resuscitată. Resuscitarea îi este datorată obstinației lui Rojdestvensky și a [regizorului] Pokrovsky. Glorie lor! Au izbîndit!”
Cariera lui Genady Rojdestvensky a fost legată ani îndelungați de Opera Bolșoi de la Moscova, unde a debutat ca dirijor la vîrsta de 20 de ani, cu „Spărgătorul de nuci” al lui Ceaikovski. Ulterior a fost unul din dirijorii orchestrei începînd din 1956 și a devenit dirijor principal în anii 1965-1970. O Operă Bolșoi ce făcea oficiul de reprezentare pentru liderii de la Kremlin, și o perioadă dificilă, corespunzînd cu tentativa de dezgheț politic în timpul lui Hrușciov, urmată de anii de stagnare sub regimul lui Brejnev.
Nu știu dacă Rojdestvensky a lăsat în urmă memorii despre această epocă, dar parte a amintirilor sale au fost înregistrate de realizatorul francez Bruno Monsaingeon, în două remarcabile documentare: Note interzise, în versiunea engleză cunoscut ca Bagheta roșie, și Ghenadi Rojdestvensky: profesiunea dirijor, din nou cu titlu englez modificat în formula interogativă Dirijor sau complotist?
Celor care astăzi se întreabă cum funcționa cenzura sub regim comunist li se poate oferi drept ilustrație, mai promptă decît tratatele scrise despre acestă instituție, mărturia lui Rojdestvensky. Bibliofilul colecționar, atașat de cărțile rare, îi arătă în documentar lui Monsaingeon, un exemplar dintr-o biografie a lui Serghei Prokofiev publicată în 1957. Un exemplar în care pagina 295 figurează neașteptat de două ori, cu texte diferite.
Pe pagina inițială se scria: „Evoluția ideologică a compozitorului Prokofiev a fost favorizată de întîlnirile sale cu marile personalități ale statului sovietic. În cursul unei recepții guvernamentale, Prokofiev s-a întreținut cu Molotov care a exprimat idei extrem de interesante despre direcția luată de arta muzicală în Uniunea Sovietică. Iată de relatează compozitorul: „Am vorbit despre unele din lucrările mele puțin cunoscute publicului sovietic. Am spus: Dacă le vom prezenta în concert vor stîrni un scandal!” – „Nu este nimic grav dacă sînteți criticat puțin”, a răspuns Molotov. „Dacă Dumneavoastră considerați că această muzică poate atinge masele, atunci, da, ea trebuie prezentată în concert. Dacă este destinată numai unui cerc restrîns de esteți, atunci ea este evident de un interes mai restrîns.” „Această discuție a marcat profund conștiința lui Prokofiev” – se scria în prima versiune a biografiei.
Serghei Prokofiev
Cartea fusese însă scrisă înaintea Raportului celebru deschizînd destalinizarea hrușcioviană din 1956 (prima ediție, se pare, în 1946), iar pentru cenzură, la apariția volumului, Molotov devenise un personaj „anti-partinic”. Urmarea a fost ruperea paginii tipărite, în locul căreia a fost lipită în volum o alta, cu un text modificat. Molotov era înlocuit cu... Maxim Gorki: „Evoluția ideologică a compozitorului Prokofiev a fost favorizată de întîlnirile sale cu marile personalități ale culturii sovietice. Prokofiev a fost foarte impresionat de o convorbire cu Maxim Gorki, pe care a transcris-o: «L-am întrebat ce fel de muzică trebuie compusă astăzi. Mi-a răspuns surîzînd: Dumneavoastă o știți bine. – Se pare, am spus eu, ca o imagine a noii noastre vieți, este nevoie de o muzică antrenantă și energică! - Iar Gorki a adăugat: Într-adevăr, dar și plăcută și tandră.»
Memoriile lui Ghenadi Rojdestvensky sînt fără greșeală și ezitare și atunci cînd îl evocă pe Tihon Hrenikov, cel care a condus timp de decenii Uniunea Compozitorilor sovietici, jucînd începînd din 1948, rolul lugubru de purtător de cuvînt al conducerii de partid în condamnarea marilor compozitori. Un document de arhivă cinematografică îl arată în această postură și în 1962: „Poporul și Partidul sînt sufletul artei noastre; urmînd aceste principii ale esteticii sovietice, armata noastră multinațională a compozitorilor sovietici – spunea el atunci la o reuniune în prezența lui Hrușciov și Brejnev, între alții - va atinge noi înălțimi! Asta așteaptă de la noi atît poporul cît și iubitul nostru partid comunist!”
Tihon Hrenikov la al treilea Congres al Uniunii Compozitorilor din Uniunea Sovietică, la Kremlin - 26 martie 1962
Hrenikov, urmat de o serie de muzicologi occidentali, avea să pretindă ulterior, inclusiv într-o mărturie filamtă în 1994, că nu ar fi fost implicat în politică „niciodată”, că întreaga sa viață ar fi fost dedicată „ajutorării” colegilor săi. Ghenadi Rojdestvensky nu ezită să-l contrazică: „Am fost un martor ocular al atacurilor demente ale lui Tihon Hrenikov împotriva compozitorilor tineri și talentați cum au fost Schnittke, Denisov și Gubaidulina; și a altor cîțiva. Dar, cu viclenia și duritatea ce l-au caracterizat, nu a lăsat nici o urmă. De exemplu, atunci cînd am vrut să dirijez prima Simfonie a lui Schnittke nu mi s-a permis să o dau în premieră la Moscova sau Leningrad. Foloseau tot felul de pretexte: „Sala urmează să fie renovată”, „Stagiunea s-a terminat”, „Lucrarea nu poate fi programată”. Toate motivațiile posibile.”
„Un singur om a fost de acord să îmi pună la dispoziție o sală și orchestra, dirijorul Izrail Guzman, la Gorki. Dar pentru a cînta orice lucrare nouă a unui compozitor sovietic, aveam nevoie de autorizația scrisă a secretarului Uniunii Compozitorilor, Tihon Hrenikov.
Alfred Schnittke cu Rojdestvensky
Compozitorul Schnittke s-a dus, în consecință, să-l vadă pe secretar pentru permisiune. Tihon Nikolaevici l-a ascultat „atent” pe compozitorul Schnittke și i-a răspuns că nu înțelege ce vrea de la el. „Vă cer să dați autorizația interpretării simfoniei mele la Gorki.” Hrenikov a replicat: „Nu înțeleg! Cum pot eu să autorizez ceva ce nu am interzis niciodată!”. Iar Rojdestvensky comenta în amintirile sale filmate: „Cred că Talleyrand și Joseph Fouché au fost niște copii pe lîngă Tihon Nikolaevici.”
Sînt multe asemenea mărturii în documentarele despre Ghenadi Rojdestvensky și ele ar trebui relevate. Așa cum îi plăcea să spună despre Șostakovici, pe care îl descria drept „un cronicar al timpului său asemenea lui Pimen al lui Pușkin”, și Rojdestvensky a fost și rămîne un mare cronicar al epocii de regim sovietic.