Mintea artificială de pe urmă

Zilele trecute, populația a fost supusă unui test Turing pe viu: oamenii trebuiau să-și dea seama dacă la capătul celălalt al lanțului comunicațional se aflau două mașini politice sau doi oameni. Ați zice că trebuie să fi fost ușor, doar spectacolul a fost televizat și intens comentat, a stârnit pasiuni online și în direct, reacții pe măsură. Dar nu a fost așa. A fost greu chiar și pentru cei prezenți, cum se zice, „la fața locului”, unde candidatul A și/ sau candidatul B s-au întâlnit cu oameni de presă cu atenție selecționați să pună întrebări cu atenție selecționate pentru a corespunde unor răspunsuri cu atenție programate. Mai mult, unul dintre candidați, odată ieșit din sala unde a fost testat, nu a mai vrut să scoată o vorbă către mulțimea care-l aștepta afară, semn că fie ștecherul lui fusese scos din priză, fie fusese programat să evite imprevizibilul. Celălalt candidat a continuat să vorbească, cumva ininteligibil, semn că, în timp, discul pe care era stocată memoria a suferit defecțiuni majore la banca de date.

E lumea aceasta o realitate virtuală? Scenariul confruntării între două computere, unul pe lămpi, altul cuantic, pare plauzibil. Cel pe lămpi e învechit, dar mai stabil, desigur. Pe de altă parte, cel cuantic, chiar dacă futurist, e mai nesigur, impredictibil, uneori încremenește în proiect. Ambele uită mult și repede. Evită confruntarea între ele, dar și cu oamenii, poate de rușine că li se vor vedea circuitele în public. De la această confruntare ratată în jos, democrația românească e tot mai pustiită.

Pe măsură ce trece vremea, democrația se simplifică tot mai mult. Am ajuns în punctul în care a devenit propria caricatură, fără vreo legătură cu demos-ul. Acum treizeci de ani, monolitul partidului-stat era spart în zeci de partide și partidulețe. Românii flămânziseră prea multă vreme după democrație. Acele resturi ale exploziei din decembrie 1989 au ținut o vreme de foame. Infinitezimalele partide au roit și s-au coagulat, în cele din urmă, în mari partide, aparent adversare (multe au sfârșit roase de corupție sau de rețelele de securiști+aparatciki comuniști infiltrate la cele mai înalte niveluri). Aceste operații succesive ne-au lăsat năuci, bântuiți de spectrele membrelor amputate. Vedem partide și doctrine acolo unde nu mai sunt de multă vreme. De altfel, cele două partide care și-au jurat dușmănie pe moarte, legaseră acum câțiva ani prietenie pe vecie. Multe prostii au făcut împreună.

Păcatul originar al societății românești continuă să fie că pe ramurile ei încă mai rodesc fructe vechi și putrede. De vreme ce nu există doctrine, nu mai există nici loialități, iar majoritățile politice nu mai contează, sunt negociabile, se realizează la Bursa camerei de comerț și industrie politică a Parlamentului sau în budoarul președintelui. Relația între puterile statului a ajuns și ea facultativă. Fiecare și-a creat propriile sisteme imunitare și de gratificație. Și-au dat salarii și pensii speciale. Privilegii și compensații. Fiecare putere se vânează una pe cealaltă, ca să se facă reciproc să scape bucata din gură.

Mai mult, președintele în exercițiu nu a făcut niciun secret din faptul că este parte a problemei: el a făcut campanie pentru partidul său care, la rându-i, ajuns la guvernare, îi face campanie la ore de maximă audiență cu lozinci, promisiuni și amenințări. Mai mult, PNL dovedește că nu trebuie să fii PSD pentru a politiza de sus până jos și de la stânga la dreapta toate cotloanele instituționale ale statului. Și, desigur, de salarii, indemnizații, pensii, privilegii, despre belferii din regii și companii cu capital de stat nu se prea vorbește decât dacă mai cresc puțin procentele candidatului lor. Celelalte probleme pot să aștepte. De ce atâta grabă? Spitalele regionale, școlile, cancerul și sărăcia copiilor și adulților, creșele, canalizarea satelor, defrișările, urșii morți pe marginea drumului nu pleacă nicăieri. Doar torentele de emigranți. Lumea digitală nu are necesități fizice: dureri, aspirații. Doar nevoie de putere. Electrică.

La rândul ei, a patra putere e tot mai ostenită. Posturile de televiziune sunt în faliment și ținute în viață doar cu ajutorul bancomatelor de partid, de stat și de rechin economic. A dispărut zilele trecute Evenimentul zilei, primul ziar important apărut după 1989. A dispărut nu cu o explozie cataclismică, ci cu un sughiț, cum se spune. Florile răului depuse de concurență și trecători pe mormântul ziarului sunt putrede și viermănoase. Democrații de Internet s-au bucurat nespus, cum o făceau când au dispărut OTV și Cotidianul.

Pe lângă ele, au mai dispărut în urale și hohote de râs multe alte publicații mai mici sau mai mari. E drept că erau, unele, cumva indecente, altele, o insultă la adresa bunului simț. Erau o sursă interminabilă de istorie contrafactuală, de calomnii și invenții. Dar asta e și frumos în democrație: faptul că poți alege între presa aceea decentă și solidă, de-o parte, și presa sordidă și mincinoasă, pe de alta. Indiferent unde se afla Evenimentul zilei pe această scară a valorilor, merita mai multă considerație, măcar pentru trecutul lui glorios. Asta dacă nu ne-am transformat și noi în niște mașini pe care nu le încălzește decât o suprasarcină electrică.

Oricum ar fi, statul a rămas în trei picioare după ce presa ca instituție a devenit amputabilă. E drept, dezbaterile au fost transferate în quasi-anonimatului rețelelor de socializare. Însă dacă intrăm în hățișul lor, numai de democrației nu dăm. Peste tot mici dictatori bolnavi de sine, incapabili de un dialog: Cine votează cu B să se șteargă singur de pe lista mea! Cine votează cu A, marș afară de pe pagina mea! Cine votează e mancurtizat! Cine nu votează este lobotomizat! Rețelele sociale nu fac decât să ranforseze și mai mult pereții alveolelor electorale.

Nimeni nu convinge pe nimeni, deși toți vor s-o facă. La toate acestea să adăugăm eroii spectrali cibernetici, boții de Internet, care au făcut posibilă apariția unei opinii publice fictive. Un alt stat paralel. Boții sunt programe care simulează destul de realist prezența umană. Uneori au și o tușă personală, sunt inventivi, receptivi, reacționează la stimuli verbali (scriptici). S-a umplut netul de persoane fictive și acestea sunt multe, cât pentru un județ. Sunt Teleormanul sau Vasluiul nostru fictiv. Suntem noi în cea mai rea versiune posibilă (virusată, hackuită, cu liniile de cod făcute zdrențe). Când ai boți de campanie electorală, la ce ar mai folosi dialogul față în față?

Ritualul confruntării dintre cei doi candidați la turul doi a fost transformat din necesitate în lux. Lăsăm confruntarea în grija echipei de zgomot electronic care să transmită cu ajutorul pixelilor iluzia măreției ideilor și a faptelor noastre. Doar că pixelul este o entitate unidimensională. E un punct. Și nici măcar nu e „punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii.” E un punct înghețat în propria sa fizică. Sunt două universuri potențiale, extrem de diferite și deocamdată irelevante pentru universul în care trăiesc alegătorii.

Aceste două entități competitive nu vor să comunice una cu cealaltă, ceea ce întărește părerea că România e o varză cu multe straturi prinse între ele printr-un cotor. Straturile se întind fibroase, crețe, cuprinzând universul perceptibil al bazinului electoral, fără a comunica însă între ele. Cu alte cuvinte, ceea ce se comunică într-un strat nu se poate transmite în celălalt și nu e de mirare că fiecare candidat pare analfabet funcțional în ochii electoratului celuilalt.

Fiecare are lexicul, gramatica, logica, retorica și, de ce nu? poetica proprie și personală. Numai imaginați-vi-i o clipă pe cei doi scriind poeme de amor: cum ar arăta versurile fiecăruia în parte? Apoi imaginați-vi-i vorbind cu un copil sau cu o pisică. Sau, de ce nu, empatizând cu oamenii. De pildă, încercând să le explice părinților fetei violate în Vaslui de ce violatorii au fost puși în libertate. Sau polițistei din Alba-Iulia de ce a fost bătută de un condamnat eliberat prin recurs compensatoriu. Sau cum se face că deși economia zice-se a crescut continuu în ultimii zece ani, leul s-a debilizat și se ținut cu vaccinuri energizante?

De ce după reducerea substanțială a TVA la pâine, prețul acesteia a crescut în unele cazuri cu 30-40%? De ce cartofii au costat în acest an cu 300% mai mult ca acum trei ani? De ce nu s-au construit spitalele regionale promise și de ce e nevoie de fonduri private pentru construcția unui spital de maximă urgență pentru copiii bolnavi de cancer? Cum ar răspunde cele două entități politice din fața camerelor de luat vederi la aceste întrebări simple ca să ne convingă că sunt, totuși, oameni? De ce și cum de a fost posibilă represiunea oamenilor la 10 august și cu ocazia altor manifestații? Mai este în România garantată libertatea de exprimare? Dar cea de întrunire și protest?

Cum e posibil ca dosarul Revoluției să nu fi fost judecat până acum iar făptuitorii sau cei care au înlesnit masacrul să se afle azi în funcții publice sau protejați de sistem? Cum se poate ca unii foști torționari să fie considerați azi eroi și unii eroi- torționari? Cum s-a ajuns la aceste distorsiuni morale? Cum de nu au fost finalizate și/ sau judecate dosarele mineriadelor (la plural, da?), cel al devalizării sistemului bancar, al conturilor lui Ceaușescu, unde ne aflăm cu procesul comunismului (în afară de faza patetic-retorică), cum de nu s-a ajuns la final cu analiza juridică a tragediei de la Colectiv, ce se întâmplă cu rețelele de trafic cu persoane și de pornografie care par să se întindă mai departe cât vedem cu ochii în înălțimea piramidei sociale? Fără răspunsuri la aceste întrebări și la multe altele, cum să știm dacă ne aflăm în fața unor oameni sau doar a unor mașini computaționale, fie ele și cuantice? Aria cercului ne-o poate spune un computer, dar el nu poate spune nimic despre mlaștina fără-de-legii în care se scufundă talpa țării când calcă tot soiul de politicienii pe-acolo.

Acuma, ambii candidați din turul doi sunt asociați de câteva dorințe primare: supraviețuirea (cum ar veni, frica de moartea politică), relevanța (vor să fie iubiți necondiționat și de cât mai mulți), credibilitatea (nu doar să fie credibili, ci și să li se acorde credit). Sunt pulsiuni egoiste pe care un computer le poate imita/falsifica ușor. Dorința de a fi plăcuți cu orice preț este banală pentru orice mașinărie programată exact pentru așa ceva. Problema este că la ora actuală inteligența artificială nu se mai referă cu precădere la un singur sistem, ci la capacitatea integrării și cooperării într-o rețea, adică la Internet of things.

Uneori inteligența aceea artificială se poate aglutina pe net din mai multe entități de care n-avem habar. Mai an făcea furori un cyborg Sophia care părea să se înțeleagă bine cu interlocutorii ei/ lui. Dădea răspunsuri evazive, uneori haios-confuze, niciodată foarte precise. Putea fi vorba despre orice trecând astfel dincolo de orizontul de așteptare pe care-l avem în cazul unui robot. Căci am ajuns să considerăm că precizia și promptitudinea sunt caracteristici inconfundabile ale unei mașini. Însă omul are în plus tocmai ezitarea, nehotărârea sau convingerile profunde motivate (i)moral.

În Roma antică, cei care voiau să promoveze în Senat își spălau bine toga cu detergent și înălbitor pentru a apărea orbitori în fața mulțimii de pălmași cărora le cereau voturile. De aici și denumirea de candidați, de la albul strălucitor (candidus) al hainelor, ostentativ curățate de petele și mizeria vieții de zi cu zi. Cetățenii știind bine cât e de greu să-ți albești hainele și având ochii sensibili la puritatea albului se lăsau orbiți cu bună știință. Căci oricum nu aveau de ales: toate togile erau albe. Uneori se revoltau, togile se înroșeau, dar doar între alegeri, când nu mai existau candidați, că nu mai aveau la ce. Însă, dincolo de considerațiunile mai degrabă filologice, acestea sunt datele candidaturilor de aici și acum (un alb-cenușiu) și, cât ar fi de sumbre sau baroce, cu ele lucrăm în democrația noastră minimalistă. Și chiar și-așa, nu trebuie să abandonăm votul.

A alege asumat, în cunoștință de cauză, responsabil – a rămas o trăsătură profund umană. Suntem suma propriilor alegeri. A sta în fața propriei conștiințe și a-ți spune că ai făcut tot ce era posibil pentru a opri catastrofa sau a o ocoli este profund omenesc, indiferent de rezultatele finale. Gestul de a vota este important nu doar pentru prezentul unei mașinării politice, ci pentru stima de sine, pentru comportamentul pe viitor al alegătorului. Chiar dacă nu știe ce se află la capătul celălalt, votantul obișnuit, aflat la capătul acesta al fluxului informațional, ezitant, încă tulbure, nehotărât, plin de judecăți și prejudecăți, este prin toate acestea om și nu computer. Ar trebui să aleagă tocmai pentru a demonstra că nu a fost condiționat psihologic și nici programat mediatic. Ar trebui să treacă testul Turing.