În România problema spinoasă și nerezolvata a colaborării cu Securitatea comunistă continuă să facă „victime”. De data aceasta este vorba de un sociolog binecunoscut și o voce importantă a societății civile.
Your browser doesn’t support HTML5
Corespondența zilei de la București
Deconspirarea informatorilor și colaboratorilor Securității nu e completă, iar colaboraționiștii deveniți personaje publice, care credeau că au fost protejați sau uitați de istorie se află din nou sub presiune. În mărturisirea sociologului Mircea Kivu apărută după ce România liberă a anunțat de ce renunță la colaborarea săptămânală cu el, Kivu povestește rece și detașat cum s-a lăsat racolat, de parcă n-ar fi vorba chiar despre viața lui și despre păcatele lui. De parcă nu s-ar fi gândit în toți acești ani, mai de loc, la ceea ce s-a petrecut atunci, la ușurința cu care a acceptat să semneze angajamentul cu Securitatea, deși chiar el recunoaște acum că ofițerii care l-au contactat nici nu l-au șantajat, nici nu l-au amenințat. „Nu găsesc alt resort pentru a-l fi semnat decât laşitatea”, explică sociologul, care avea 30 de ani pe vremea când a început să dea informări la Securitate. În declarația lui de astăzi Kivu zice că nu „a avut puterea să spună «nu»” și că spera să-i „fenteze” pe cei de la Securitate.
Sociologul Mircea Kivu nu face o mărturisire completă, nu povestește cum a trăit în cei 27 de ani de la căderea comunismului cu teama că va fi deconspirat. Cum ar fi putut fi șantajat în perioada în care se afla în conducerea IMAS, mulți ani cel mai important institut de sondare a opiniei publice din România, și mai ales cum a reușit ani de zile să vorbească și să scrie despre moralitatea altora, făcând abstracție de trecutul său.
De ce mai contează toate aceste cazuri de informatori și colaboratori ai poliției politice din vremea dictaturii? Fiindcă ele explică tăcerea din perioada comunistă, absența rezistenței, apetitul pentru trădare și, în general, acceptarea răului. La mijlocul anilor ’80, când a fost racolat Mircea Kivu, colaborarea cu Securitatea nu se mai făcea sub amenințarea pistolului sau a torturii ca în epoca stalinistă. Racolarea foștilor deținuți politici în perioada detenției sau la eliberarea lor nu poate fi comparată cu hotărârea unui om matur care decide să accepte angajamentul cu Securitatea în 1985.
Nici unii, nici alții nu s-au grăbit să-și recunoască slăbiciunea. Scriitorul și politicianul liberal Alexandru Paleologu a fost primul care și-a mărturisit colaboraționismul, urmat de mitropolitul Timișului și Carașului, Nicolae Corneanu (n.1923-m.2014) care și-a cerut iertare public pentru păcatul de a fi fost colaborator. În cazul înaltului ierarh, dosarul său de Securitate arată nu doar lipsa de scrupule din perioada tinereții, ci și faptul că a luat bani pentru turnătoriile sale care au pus în pericol, de pildă, viața unor oameni care-i ceruseră adăpostul.
Toți ceilalți au fost deconspirați din 1998 încoace, de la înființarea CNSAS, Consiliului Național pentru Studierea Arhivei Securității. Actualul președinte al PNL, Nicolae Ionescu Quintus, care a împlinit 100 de ani, se află pe lista celor mai cunoscuți informatori ai poliției politice din vremea lui Ceaușescu. La fel academicianul în vârstă de 93 de ani Constantin Bălăceanu Stolnici sau istoricul Alex Mihai Stoenescu de 63 de ani, la fel de prolific ca academicianul Stolnici.
În 2005, Mona Musca pe atunci o politiciană liberală de mare anvergură, și-a dat demisia din toate demnitățile publice și s-a retras total din viața politică după ce a fost făcut public dosarul său din care rezulta că în perioada studenției și după aceea a dat numeroase informări despre studenții străini. Nici ea nu vorbise absolut de loc despre aceste lucruri.
Sociologul Mircea Kivu a explicat astăzi că i-a fost „rușine” de colaboraționismul său, că a vrut „să uite” ce s-a întâmplat și că probabil acestea ar fi fost motivele care l-au făcut să tacă.
În același timp, toți informatorii și colaboratorii Securității care erau figuri publice au sperat mereu că ei nu vor fi deconspirați și că vor putea trăi mai departe ca și cum viața lor ar fi fost impecabilă. Ca și cum atunci când au colaborat erau alți oameni, iar acum, fiindcă trăiesc o altă viață, ar fi de la sine înțeles să fie exonerați de orice vină.