Mircea V. Ciobanu: „Săptămâna cu sărbători suspendate”

Mircea V. Ciobanu, scriitor, critic literar, editor de carte, născut la 29 februarie 1956, în satul Petreni, Drochia. A absolvit Şcoala Medie nr. 1 (azi Liceul „Mihai Eminescu” din oraşul Drochia) şi Universitatea de Stat din Chişinău, Facultatea de Filologie. Experiență de profesor la Liceul „B.P.Hasdeu” din or. Drochia, (1988-1998), Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi, Universitatea de Stat din Moldova ș.a. Din anul 2000 este director editorial, redactor-şef la Editura Ştiinţa.

LUNI

Sfârșit de august, sfârșit de vară – o zi numai bună pentru a începe un jurnal. De câte ori voiam să-l încep, cam de tot atâtea ori puneam la îndoială utilitatea lui. Ce era atât de important în viața mea, încât să fie numai bun de înregistrat pentru eternitate? Fără fixarea asta, contabilă, ca în registrul unei magazii: ce s-a achiziționat versus ce s-a consumat azi, amintirile de mai târziu, trecând prin filtrul capricios al memoriei, furnizează clipa distilată, ca alcoolurile selecte. Pe când jurnalul mi se pare un fel de beaujolais nouveau, aromatizat natural, dar și efemer.

Acum însă, iată, îl scriu, disciplinat, conspectând fiecare secundă, de parcă ea ar fi un segment de eternitate. Mă opresc aici cu ironiile, altfel îmi vor reproșa această aroganță autorii de jurnale. Mai ales că am apelat și eu la ele, atunci când erau autentice (se mai falsifică și jurnalele!) și eu voiam să surprind niște observații imediate, de epocă. Dar ce ar dori cititorul de la mine, cel care le oferă destul de des ocazia să-i cunoască gândurile? I-ar lipsi oare cu adevărat această ipostază nepieptănată a vieții?..

Bien. Azi e zi de odihnă, în locul sâmbetei trecute (noi trebuie să serbăm neapărat în blocuri mari, e o tradiție națională). O altă tradiție națională e că zilele de odihnă și concediul sunt pentru reparații... Apropo, soția tocmai a ieșit în concediu și a pornit reparațiile, astfel încât și au activez ca și cum pe un șantier în lucru. Trebuie să nu uit de reparațiile pe care mi le-am programat și eu, de vreme ce încep săptămâna cu o zi – ca și cum – liberă. Nu înainte de a continua cu ceea ce făceam ieri...

Lucrez la un calculator din epoca de piatră, dar mereu înnoit, cu memorie de bătrân: poate mai lentă, dar bogată. Și, important, ne cunoaștem reciproc capriciile și ne suportăm. Suntem compatibili, asta contează pentru munca în echipă. Lucrez, cum se zice, de la distanță sau, mai exact: mai mult de la distanță. Nu e o problemă. Pe mine nu mă deranjează deloc, iar serviciul doar câștigă din asta. Omul care vrea să muncească nu se va pierde, dimpotrivă. Lucrul de la distanță înseamnă, în primul rând, lucru fără mari pauze (și cam fără zile de odihnă).

Or cam asta fac azi: continuu să desfac nodurile încâlcite ale unui manuscris deloc simplu (e o antologie, dar nu spun mai mult, e secret comercial până la apariția cărții). Când am zis: „continuu”, am avut în vedere că am început lucrul vineri (da, de Ziua Independenței), am continuat-o ieri și alaltăieri. Trei sărbători la rând, dacă îmi amintesc că sâmbătă a fost sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (și hramul la Drochia, valabil pentru toți drochienii, inclusiv pentru cei împrăștiați prin lume), iar duminică (Dies Dominus) e ziua în care până și Dumnezeu s-a odihnit. Ei, bine, El nu avea restanțe, avea toate motivele să Se relaxeze.

În ceea ce mă privește, aceste zile, trăite conform bancului despre relaxare și plăcere în cazul violului, mi-au fost și zile de relaxări estetice: regăsind și restabilind poemele lipsă din manuscris, convertindu-le din versiunea scanată în una operațională pentru paginatorul viitoarei cărți, corectând erorile pe care colegul meu de corvoadă, calculatorul, le cam aproxima (deh, el cunoaște limba română, dar a învățat-o insensibil, ca un străin)... Punând la punct manuscrisul și restabilind texte pierdute ori omise de antologator sau culegători, le citesc atent, cu plăcere, și această delectare (sunt poeme alese de un bun cunoscător al poeziei române!) îmi este răsplata și argumentul că am sărbătorit și eu. M-am delectat dumnezeiește!

Nimic monoton în aceste activități. Bine, mai și lucrând la patru mâini concomitent, mai și citind și alte cărți între timp. Plus digresiunile. Digresiunea de azi se numește Dumitru Crudu. Ea vine la ora 10.03 în forma unui mesaj de susținere din partea lui Nicolae Rusu a propunerii lui Dumitru adresată membrilor Consiliului Uniunii Scriitorilor. Dumitru insistă ca Uniunea să adreseze un demers parlamentarilor pentru a adopta – în sfârșit! – Legea Lustrației. O idee bună, mult întârziată, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Salut ideea, o voi susține, dar insist ca Dumitru să propună un text, nu o lozincă-dorință. Or ceea ce vrea el să obțină (deconspirarea dosarelor KGB) e puțin altceva decât Legea Lustrației (care îi vizează doar pe cei care vor să obțină funcții publice).

... îmi închei ziua dobă de poezie, sătul de ea ca de mere pădurețe, cu ochii obosiți, detestând lirica în orice formă (dar și blestemându-i pe colegii neglijenți care au comis/ admis erorile). Nu mai am chef de nimic.

Soarele, care a răsărit azi la 6.22, apune la 19.48, cu o durată a zilei de 13 ore și 26 de minute. Mâine soarele va răsări la 6.23 și va apune la 19.46. Ziua va fi cu trei minute mai scurtă. Voi avea mai mult timp de odihnă.

MARȚI

Soarele a răsărit conform înțelegerii. Am verificat fenomenul la 6.30, când a sunat deșteptătorul soției (al meu, cel biologic, mă trezește de obicei pe la șapte și vreun sfert): cercul roșcat era ieșit pe trei sferturi de după linia orizontului.

E Ziua Limbii române. Azi Europa liberă (postul de radio, nu continentul) va transmite interviul pe care i l-am acordat Valentinei Ursu. Nu-l voi asculta, nu mă pot privi, nici asculta, mă enervează tot ce debitez, îmi tot cenzurez, fără folos, discursul liber. Îmi amintesc cum îmi ascultam, îngrozit, studenții, în vremea scurtului meu profesorat universitar, care îmi repetau expresiile (și intonările!), de parcă ar fi fost adevăruri sfinte. Oribil! Esența celor spuse doamnei Ursu se rezumă la asta: nu mă interesează (e grija altora) sărbătoarea; cu sărbătorile, ne descurcăm bine, începând cu guvernul și încheind cu grădinițele de copii (sau invers). Pe mine mă interesează (e meseria mea, instrumentul meu de lucru) limba română cotidiană.

Unul dintre fișierele pe care le deschid și le depozitez la subsolul monitorului este chiar manuscrisul unui manual de limba română. Ministerul (fostul minister-catastrofă) a dispus evaluarea lui pe teren și ar fi trebuit să avem deja rezultatele, ca să pregătim manualul pentru reeditare, ajustându-l la noul curriculum. Aici e o poveste lungă, atât cu noul curriculum, cât și cu reevaluările (e vorba de un manual care a câștigat concursul anterior, dar care trebuie revizuit în lumina „reformei curriculare”). Descopăr cu acest prilej – dacă tot e Ziua Limbii Române! – că elevii învață din manualele noastre deja de două decenii. Ale noastre, adică, ale Tatianei Cartaleanu și Olga Cosovan, cele mai versate profesoare de limba română din acest spațiu, estic, al ei, căror mă alătur și eu, pentru partea de literatură. Am întrebat-o odată pe Tatiana de ce anume noi, ce avem noi mai mult decât alții (îndoielile astea ale mele pot fi și nocive, mi se pare). Răspunsul Tatianei: „Avem mai multe ore de bibliotecă, ele se răscumpără”. Îi dau dreptate, deoarece biblioteca a însemnat pentru mine mai mult decât școala și universitatea.

La micul dejun, de regulă, îmi încarc bateriile și îmi acordez simțurile cu muzica bună. Radio Swiss classic sau – ca azi – France Musiqe. Acesta din urmă are câteva butoane-ramificații: muzică clasică lejeră, operă, muzică baroc, clasică gravă, concerte, jazz, muzică contemporană, muzica lumii, muzica din filme. Azi, ca niciodată, la ora cafelei e numai muzică vocală (și eu aș fi preferat să fie pur-instrumentală). Aleg, intrigat, un fel de recital (recitativ mai curând, decât arie) al lui Shoenberg: Pierrot lunnaire (un fel de Pierro-lunaticul?). Și asta la 7 dimineața! Anticipând, am să vă spun că a urmat chiar Sonata lunii, precis că operatorul de serviciu a adormit și n-a observat că s-a făcut ziuă. Pierrot e foarte expresiv, îi citesc nu doar emoțiile și reflecțiile, ci îi văd/ simt mișcările! (e un Pierrot tipic din Commedia dell* arte, rătăcit pe bulevardele pariziene – citesc că piesa lui Shoenberg e compusă pe versurile – un grupaj de rondeluri – ale poetului belgian Albert Giraud, traduse în germană). Dar fiindcă nu cunosc germana, imaginația mea se epuizează, mai ascult câteva interjecții ale pianului și trec la jazz. Cafeaua e băută, fug la prietenii de corvoadă, manuscrisele nu au zile de odihnă!

Mai întâi, până nu am intrat în manuscrisele editurii, îmi fac temele pentru zilele de odihnă. Găsesc în poștă proiectul de contract pe care mi l-a trimis Editura Junimea de la Iași și batem palma pentru editarea romanului. E scris acum un deceniu, dar îl tot amânam. Definitivez, finalizez (și finisez, cu glaspapirul, dar și cu bucata de catifea) cronica pentru Viața românească. Nicolae Popa încă nu știe, e o cronică la cartea lui recentă. Al patrulea an la rând, în fiecare lună, prezint câte o carte a scriitorilor români basarabeni (acesta a fost angajamentul: să scriu despre basarabeni). Mi-am asumat-o cu toată seriozitatea, propunând lunar cititorului din dreapta Prutului câte o lecție despre literatura din Mesopotamia noastră, din „interriverană”. Nu sunt elogii, sunt prezentări oneste („obiective” nu ar fi cuvântul exact) ale cărților cumva remarcabile de aici. Recunosc că nu găsesc ușor cele 12 cărți în fiecare an, dacă vreau să țin ștacheta la înălțimea onorabilă, nu doar pentru uz familial.

Lucrez, în paralel la câteva manuscrise (celui de ieri li s-au alăturat altele două: unul îl adun chiar eu, tot o antologie, a regretatului – eh, ce selecție ar fi făcut el! – Alexandru Mușina; altul, din proza scurtă a lui Rebreanu, adunat de prietenul nostru, profesorul Constantin Cublerșan de la Clujj, e cu 100 de pagini peste volumul programat; având girul antologatorului, încerc să reduc). Fac o pauză ca să ascult ședința Academiei consacrată Limbii Române. „Prezența” mea, fie și virtuală (spațiul „academic” nu m-a atras niciodată), se datorează protagonistului. Lecția publică de azi este intitulată „Posteritatea lingvistică a lui Eugeniu Coșeriu” și o ține Gheorghe Popa de la Universitatea „Alecu Russo”. Felicitări academicienilor (știu că l-au curtat Ion Tighineanu și Mihai Cimpoi) pentru alegerea temei și a protagonistului. Cu Gheorghe Popa am editat în acest an, anul centenarului marelui lingvist, volumul Eugeniu Coșeriu: vocația universalității. Cartea e prezentă în subsidiarul evenimentului, e și o scurtă lansare a ei, deci e și unul dintre evenimentele noastre (31 august niciodată nu a fost o zi de odihnă pentru editură). Un discurs argumentat, coerent, dar și ferm, cu un anume nerv publicistic pe alocuri, rămânând însă și aici pe unda gândului lui Coșeriu, mai ales pe segmentele în care marele lingvist apăra limba română cu fermitate și demnitate.

Ce mă deranjează în aceste note ale mele e că o fac pe reflexivul (jurnalul e un produs eminamente intim), dar știu că le va citi și altcineva. Și atunci nu mai sună a reflecție, ci a... raport de activitate. Geaba sperați, n-o să aflați secretele, aici serviciul de protecție a datelor lucrează perfect. Iar dacă veți avea impresia că ați citit jurnalul unui om tare harnic (Beșleagă se minunează, teatral: când reușești să le faci pe toate?!), să știți că greșiți amarnic: sunt un leneș fără seamăn, dar îmi ascund această meteahnă inventând și acceptând activități, ca să nu afle nimeni secretul.

Dacă e pentru raport, notez: azi e gala premiilor Uniunii Scriitorilor. Am făcut parte din juriu, e normal să fiu acolo. Dar nu merg, manuscrisele restante cer jertfă, dacă vreau să scap de ele. Sunt cu gândul acolo, știu cine sunt laureații, le-am citit cărțile, greul l-am ridicat. Aș fi polemizat cu plăcere cu cei rămași fără premii, dar nu pot, azi. Scap de manuscrise și ies în lume, să mă bat cu cine-o vrea, e sportul meu preferat.

MIERCURI

Începe ziua de lucru statutară, după cele de „odihnă”. Îmi beau cafeaua turcește, cu Mozart. Nu l-am ales eu, mi l-a propus France musique: uvertura la Răpirea din serai. Opera inspirată, inclusiv, pe un anumite segment, de linia melodică din Aria derviștilor din Pera, compusă de Cantemir, marele scriitor și istoric român și distinsul compozitor turc.

Până a intra în manuscrisele editurii – va fi o zi nebună și azi – trebuie să trimit, ca în fiecare miercuri, editorialul pentru numărul de vineri al Gazetei de Chișinău. Una din publicațiile cu care îi fac infidelități editurii, pe lângă Contrafort, Revista literară, Sud-est cultural, Viața românească, Moldova, apoi, ocazional, Scriptor, România literară, Vatra, Convorbiri literare, Noi sau, iată, Europa liberă – ei, când să te plictisești? Textul editorialului, ca de obicei, l-am schițat mai înainte, azi trebuie doar să reduc vreo trei mii de semne. Interesant acest exercițiu al reducerii textului, ca să încapă în Patul lui Procust al ziarului. Chiar dacă nu vrei să scurtezi nimic din informație, cu un anume efort îți reușește și îți dai seama câte cuvinte-parazit folosim noi în comunicare. Cuvinte trântori, cuvinte vampir, cuvinte balast. Textul e despre profesorii care nu vor să se vaccineze (și nici să-și plătească testele, înainte de a intra în clasă). Or consecințele pot fi dezastruoase, fie prin agravarea situației epidemiologice (conducând la decese, nu doar la îmbolnăviri), fie prin compromiterea procesului educațional, or la noi educația on-line a fost, cu mici excepții particulare, un eșec. Medicii nu au protestat când a fost nevoie să se vaccineze. Să fie profesorii noștri atât de iresponsabili și să se încreadă în troli, vrăjitori și chiromanți? Iar tot avocații lor (sindicate, autorități locale), în loc să se concentreze pe ideea vaccinării, au pornit isteria „încălcării drepturilor”!

Institutul Cultural Român (cel de la București, că cel de la Chișinău e cvasiinexistent) îmi trimite chiar acum un aviz despre o expoziție a ilustratorilor români la opera lui Dante, cu prilejul a 700 de ani de la moartea scriitorului.

Mă interesau pasajele în care criticul se referă la conceptul medieval de „imitație”: Dumnezeu a creat lumea, lumea l-a inspirat pe om, care e un fel de „nepot al divinității” (vostr` arte a Dio quasi è nepote) în această succesiune. Regăsim aici și ideile lui Aristotel, doar că lumea de azi confundă lucrurile. Artistul nu copiază, ci imită actul creator al divinității (e și o sfidare în asta, nu în zadar artiștii autentici au fost în dizgrațiile autorităților și ale bisericii), își creează propriile lumi. Imitând ceea ce Aristotel ar numi structurile și ritmurile naturii, nu copiind natura! Respectând gramatica naturii, nu mimând-maimuțărind lexicul ei.

Am vorbit cu Mihai Papuc, care coordonează colecțiile „Moștenire” (clasici ai literaturii române) și „Memoriile Basarabiei” (cartea de istorie) și care ține legătura cu autorii și antologatorii noștri de la București, Iași, Chișinău etc. Un nesecat izvor de idei, care țin în special de istoria literaturii. Un om cu experiență de muzeolog, arhivist, cercetător literar, editor. Un om-academie; voiam să adaug: cine nu are la editură un Mihai Papuc, să și-l cumpere cât mai urgent, dar din aceștia, azi, nu se mai produc. Doar Eugen Lungu se mai poate compara cu el. Și poate Vasile Malanețchi.

Discuții curente cu colegii de la serviciu, recepționarea manuscriselor, mesaje supărate autorilor care întârzie. E o febră deloc productivă, un haos creat de ministerul-catastrofă trecut, iar cele două ministere noi încă ne-descurcând ițele... Obosit, nu mai pot citi nimic. Deschid un album-dicționar (Dictionnaire amoureux de l'art moderne et contemporain) și privesc una din lucrările care au produs șoc, la apariție: o pânză roșie, tăiată violent în câteva locuri, cu lama. Lucio Fontana, Concetto spaziale Atteze. După ce am văzut, mai mult timp în urmă, tot albumul, acum mi-am propus să privesc câte o lucrare pe zi/ pe seară. Ca să nu le obosesc. Și să nu dispersez privirea.

JOI

Dimineața începe cu muzica monotonă, dodecafonică a ploii de toamnă, în care toate picăturile au drepturi egale, fiecare este cea mai importantă și are dreptate. Ploaie din cele care se pare că nu se vor sfârși niciodată, deși telefonul meu inteligent îmi sugerează să nu dramatizez: până spre amiază cerul va fi senin. Toamna abia începe, totuși, natura încă nu și-a pierdut culorile verii, doar vârfurile frunzelor de nuci au început a rugini.

Ar fi trebuit deja să fiu în concediu, dar din cauza haosului și incertitudinii create de fostul minister, în care o madame Pompadour, vorba lui Gheorghe Erizanu, a zis: După mine, potopul, totul e mort, totul e pârjol pe câmpul editorial. Nici ediții susținute prin programul de editare a cărții naționale, nici reeditările de manuale, nici concurs de editare a manualelor noi, organizat ca lumea. Cu ultimul e chiar dezastru, dar văd că (deocamdată?) noul minister nu se grăbește să schimbe ceva. Concursurile, conform regulamentelor și experienței trecute, se anunțau cu 18 luni înaintea furnizării manualelor în școli. S-au întâmplat și excepții, când editorilor li se dădeau doar 12 luni pentru pregătirea ofertelor. Ei, bine, în acest an concursul a fost anunțat abia în mijlocul verii, iar manualele „bun de tipar”, adică scrise, redactate, paginate, corectate și imprimate în cinci exemplare color să fie prezentate la începutul lui octombrie. Asta însemnă că autorii au la dispoziție doar vreo lună de zile (!) ca să le scrie, iar editurile o altă lună să le facă.... lună și să le prezinte la concurs. Bătaie de joc față de școală și copii! Mai ales că atât concursul, cât și reeditările ajustate puteau fi anunțate un an în urmă, dacă s-ar fi dorit manuale de calitate!

Discuții cu colegii pe tonuri ridicate... până dincolo de spațiul portativului. Nimic surprinzător, iresponsabilitatea unora (fostul MECC) conduce la erorile altora și la improvizații de nevoie, care, fie produc minunea realizării planului cincinal în trei zile, fie produc inevitabila catastrofă: ard siguranțele.

Nici azi nu am să găsesc timp să pun la loc cărțile, de care am avut nevoie... nici nu mai știu când, și pe care le-am împrăștiat prin casă. Citesc sau răsfoiesc ori consult mai multe cărți concomitent, altfel nu reușesc. Citesc în paralel Cel mai bun roman al tuturor timpurilor (e un titlu!) de Daniel Bănulescu și Recreații-le postmodernistului ucrainean Iuri Andruhovîci. Emanciparea privirii (o carte despre binefacerile lecturilor infidele) a lui Eugen Negrici o citesc împreună cu romanele de debut ale lui Dostoievski, când încă nu-l stricase nici gloria, nici nevoia de bani. Tot aici, un roman disident, apărut în Franța în anii totalitarismului sovietic, al lui Iuri Dombrovski (aș vrea să citez din pledoariile staliniștilor de odinioară, în perfectă armonie cu dictatul de azi al Kremlinului, care ne avertizează dur: să nu umblăm la istorie. La legendă, adică). Citesc într-un număr din 2019 al revistei LIRE despre primele ediții tipărite ale Bibliei și despre Premiul Goncourt (multe discuții și acolo, deși îmi părea cel mai credibil, mai ales acum, după venirea lui Bernard Pivot la cârma Academiei Goncourt: premiul e simbolic, dar consecințele spectaculoase: vânzările cărților premiate cresc cu cel puțin 200 de mii de euro).

Pauză de piață. Nu am zile speciale de piață, îmi place să ies atunci când am chef. Și necesitate. De aer, de plimbare (nu știu ce înseamnă plimbare fără alt scop decât ea însăși), de sport (la întoarcere, încărcat de rod, făcând exerciții de ridicare a greutăților din mers, soția râde). Prezența mea în zile/ ore moarte animă cumva piața și dă speranțe. Vânzătoarea de legume nu mă cunoaște, dar mă recunoaște după pungile editurii. Le-a reținut, probabil, după inscripția „carte din toate domeniile cunoașterii”. Normal, fac publicitate ascunsă. Impresia generală e că piețele s-au uniformizat, și-au pierdut culoarea și individualitatea, seamănă cu rafturile supermarketurilor: iluzia abundenței, dar de fapt aceeași marfă în cantități industriale.

VINERI

Ziua promite să fie frumoasă, dacă e conform(ă) proverbului. Un soare orbitor de dimineață, o forfotă mare în lumea necuvântătoarelor. Pe vârful nucului din fața casei, două păsări dungate polemizează asupra dreptului de proprietate. Se bat de la o nucă, câștigătoarea zboară cu ea pe acoperișul casei vecine și face un popas, ori se pregătește de micul dejun, meritat. Să fie o coțofană? Mai curând e o cioară grivă, e o colonie întreagă în ecosistemul bizar din Valea Morilor. Zic, bizar, deoarece acolo pot fi întâlnite specii faunistice interesante. Rațele, d.e., se înmulțesc în voie. Având în vedere că nimeni nu le amenință, iar iernile călduroase le permit să nu migreze, cred că vom obține o derivată nouă de rațe sălbatice („Rața mare”, după registrul taxonomic), grase și autosuficiente, care se vor dezvăța să zboare.

La cafea, servim, ca de obicei, ca metronom pentru ritmul necesar al zilei și pentru armonizarea simțurilor, muzică. Trimit solicitarea, activez butonul/linkul necesar și postul mi-l propune pe Wagner, o arie din Parsifal. Trec la Classic Easy, acolo e uvertura la Lohengrin. Pot să pun pariu că și secțiunea Opera o să-mi dea o arie din Tristan și Isolda sau Valkiria... și nu greșesc. Ei, cum să începi ziua, ascultându-l dis-de-dimineață pe gravul și solemnul Wagner?

Am discutat frumos, fără ridicarea tonului (deși Wagner mă pregătise pentru dramatizarea discursului). I-am promis toată implicarea. Ei, bine, aici e vorba de un manuscris cel puțin cap-coadă, dar uneori ni se aduce doar ideea, doar dorința. Iar cărțile ies de sub tipar, uneori chiar destul de reușite. Purtând pe copertă numele „autorului”, nu al redactorului sau al designerului, cei care au făcut-o să fie carte.

Am vorbit cu directorul despre cele curente (recte: stringente), am convenit să revenim la începutul săptămânii viitoare asupra manuscriselor bune de tipar, dar amânate din cauza bulversărilor în program și al vacanțelor unor colegi. Nu am să le numesc pe cele pe care ni le-a blocat fostul minister al (ne)culturii, e o discuție lungă, dar pe Daniel Bănulescu și Constantin Abăluță, doi poeți remarcabili, îi tipărim din contul editurii, în speranța că cititorii abia așteaptă volumele lor.

Am programat azi după masă să mergem cu soția la Galeria Brâncuși, să vedem tradiționala expoziție de toamnă „Saloanele Moldovei”. Nu reușesc, mă sufocă obligațiile față de editură, față de reviste, față de unii autori, față de unii colegi, facă de națiune, față de umanitate. Familia e înțelegătoare, reparațiile „curente” rămân pe viitor, ca și promisa (și amânata mereu) plecarea la țară. Și nimic nu te obosește mai mult decât restanțele, decât lucrul încă nefăcut.

Acest sfârșit de săptămână și început de septembrie (încă mai) e o coadă luminoasă a cometei pe numele august. Bradbury (da, cel cu Fahrenheit 451 și cu Vinul din Păpădie) ne sfătuia (pasa mi-o dă Eugen Lungu, din pasa altor cititori ai familiei sale) să conservăm căldura lui august, s-o distilăm ca pe un alcool ales – a la Apollinaire, îmi vine în minte – și să o despachetăm apoi într-un noiembrie (sau într-un decembrie bacovian, adaug eu) umed și rece...

Nici simpozionul de vineri seara nu va fi azi, ca să fie săptămâna deplină, cu sărbători suspendate. Și ni s-au adunat atâtea pe care trebuie să le discut cu Eugen (multe din ele chiar țin de lucru!), să punem țara la cale. Cum trăiește țara asta când n-are cine s-o pună pe drumul bun?

De doi ani nu am fost în concediu. De tot atâta timp visez să mă concediez. Să mă pensionez.