Roland Barthes (n. 12 noiembrie 1915–d. 26 martie 1980) a fost mult timp considerat cel mai influent critic și teoretician al literaturii, unul din acei monștri sacri ai structuralismului și semiologiei franceze. Abia după dispariția sa, în 1980, a început el să fie perceput, din ce în ce mai mult, și ca scriitor, adică un eseist din spița lui Montaigne. La începutul anilor ’90, odată cu apariția la Seuil a Operelor complete, s-a trecut și la așa-zisa „instituționalizare” a sa ca scriitor.
Din grupul criticilor structuraliști francezi, Barthes rămâne, probabil, cel mai complex și ambiguu. A acceptat să fie profesor, conducând catedra de semiologie literară de la Collège de France (1977–1980), însă n-a fost niciodată profesoral. Rolul coercitiv al pedagogului intra în conflict cu dorința lui de a fi „fără putere”. În plus, semiologia trebuia să rămână o îndeletnicire discretă și nomadă. Pentru el, semiologul face anumite opere de caritate intelectuală în mod aproape tainic, pentru a nu fi depistat nicăieri anume. O oglindă adevărată ni l-ar pune în față chiar pe Roland Barthes, maestrul fugii intelectuale, gata să se protejeze cu întreaga-i agilitate mentală de acele „autorități” care insistă că pedagogii, gânditorii, scriitorii poartă cu ei o carte de identitate precisă.
Barthes și-a lansat cariera literară după Al Doilea Război Mondial, într-o perioadă de început a culturii consumeriste franceze. Era o epocă a raționalității economice care i-a permis francezului să descopere o serie de mituri legitimatoare ale ordinii postbelice. Cu un nou locus al mitului în burghezie în loc de proletariat, opera sa a căpătat anumite accente reacționare indirecte. A căutat să critice legitimitatea clasei conducătoare, însă nu a susținut niciodată vreun atac frontal la adresa pozițiilor acesteia. Mult mai puțin pragmatică, sensibilitatea lui a rămas una eminamente estetică.
Ultimele amintiri despre Barthes sunt cele ale unui om mai trist și mai îngrijorat decât neomarxistul Mitologiilor anilor 1950, adversarul plin de dispreț al lui Raymond Picard din deceniul următor sau chiar deconstructorul nemilos al lui Balzac din S/Z. Existau încă de pe atunci semne că Barthes își avea simpatiile și antipatiile sale, dar și indicii, în Plăcerea textului, despre cum cititul ar fi fost pentru el doar o preocupare naivă, domestică, eventual sentimentală. Chiar și așa, a rămas în general un gânditor sigur pe sine, perfect conștient de independența minții sale.
Camera luminoasă (1980) s-a dovedit a fi ultima sa carte, dar și cea mai personală. Barthes știa prea bine că dezvăluindu-se astfel era cumva impropriu pentru cineva din zona academică ori a criticii. Profesorii nu au vieți private, sau, oricum, nu le expun atunci când predau. Anulând acest tabu, Roland Barthes arunca o ultimă punte peste orice i-ar fi separat pe cei care scriu de cei care scriu despre scris. Jocul emoțiilor în limbaj este ceea ce-ar trebui să urmărim potrivit lui Barthes, iar recuperarea acestui complex de trăiri cade chiar în sarcina semiologului literar.
Există în Camera luminoasă o fotografie de familie asupra căreia insistă Barthes, deși ea nu e reprodusă efectiv în carte—un cadru al mamei sale ca tânără copilă la sfârșitul secolului XIX. Imaginea nu poate depune mărturie pentru asemănarea dintre ei, însă reușește ceva mai mult: îi redă lui, fără a putea spune cum anume, „realitatea” mamei. De la acest cadru descris în cuvinte s-a născut o întreagă meditație despre fotografie și puterile ei.
A rămas profund atașat de Henriette Barthes până la decesul acesteia, în 1977, și, din acest punct de vedere, Camera luminoasă le separă celor doi morțile și rămâne opera doliului fiului. Spre finalul textului, Barthes mărturisește că îi este imposibil să trateze fotografia doar ca pe un fenomen cultural ori semiologic, așa cum ar fi făcut-o fără probleme, bunăoară, cu douăzeci de ani mai devreme. Cu alte cuvinte, ne vorbește despre cum a ales în mod conștient să rămână și să sufere alături de „intratabila realitate”...
Detașarea, atitudinea ludică nici nu mai încap în discuție. Tot ce poate face Barthes în 1977 este să încerce să universalizeze cumva emoții personale și să producă o teorie a fotografiei dependentă de propria-i durere și de un acut sentiment al mortalității. În simplitatea și umanitatea ei, această teorie este perfect convingătoare.