Drintre vocile cărturarilor români păstrate în arhivele sonore de la Hoover Institution, în Statele Unite, în colecția de emisiuni a Serviciului românesc Radio Europa Liberă, am ales-o astăzi pe cea a lui Ionel Jianu (1905-1993). Coleg de generație cu Mircea Eliade, el era, în decembrie 1967, decanul de vîrstă al prietenilor acestuia, ce fuseseră invitați de redactorul Radu Gorun la o masă rotundă aniversară, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de către istoricul religiilor.
Your browser doesn’t support HTML5
Nostalgia vocilor (III) - Ionel Jianu la Europa Liberă în 1967
Ionel Jianu este un pseudonim literar al unui personaj cu totul deosebit, caracterizat de un elogiu al revistei alternativaonline.ca drept „eseist, prozator, traducător, critic de artă, editor”. În fapt, enumerarea include doar cîteva din domeniile de activitate ale celui care, născut în 1905, într-o familie de evrei bucureșteni (Stark), a studiat Dreptul și Literele, între 1924 și 1927 la Paris, unde a lucrat, pentru a se întreține, în calitate de ziarist la „Le Soir” și pe post de corespondent al ziarului românesc „Politica”.
La revenirea la București îl cunoștea și se împrietenea la cataramă cu Mircea Eliade, un an mai tîrziu conducîndu-l la gară la plecarea acestuia în India și întreținînd apoi o corespondență susținută cu el. În emisiunea de la Europa Liberă din 1967 spunea: „m-au impresionat trei caracteristici ale lui Mircea Eliade: fervoarea, imensa sete de cunoaștere și extraordinara lui putere de muncă.”
În fapt, Ionel Jianu a avut el însuși o putere de muncă absolut remarcabilă, în anii de început ai prieteniei cu Eliade, colaborînd ca ziarist, sub pseudonim, concomitent la vreo șase ziare, fiind redactor la „Rampa” și al paginii culturale la „Ultima oră”, cronicar dramatic la „Vremea”, co-editor împreună cu Constantin Noica al publicației „Acțiune și reacțiune”, co-autor al unui roman și, în 1931, deschizînd un birou de avocatură.
În anii de persecuții antisemite avea să i se interzică să mai pledeze, iar din 1942 prelua conducerea galeriei „Căminul Artei”, instituție oficial „românizată”, unde începea să se ocupe intens de artă, înființînd chiar o editură, „Căminul Artei” (1944), la care apăreau primele sale monografii: despre Theodor Pallady, N. Tonitza și Luchian.
După război, sub regim comunist, avea să fie concediat a doua oară din Baroul de avocați și să trăiască un număr de ani din traduceri. Ulterior, spre sfîrșitul anilor 1950, era preluat de sistem, șef al secției de artă plastică la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA) și profesor de Istoria Artei Românești la Institutul „Nicolae Grigorescu” din București.
În ciuda asigurărilor date în rapoarte scrise de vechiul său prieten Petru Comarnescu, devenit informator al Securității, că nu va pleca din România, Ionel Jianu emigra în 1961 stabilindu-se la Paris, unde relua, legăturile strînse cu prietenii generației sale și înființa o editură de artă, ARTED, în 1962, la care publica, între altele, prima mare monografie științifică despre Brâncuși.
Constantin Noica scria cu un soi de nostalgie în introducerea
Versiunea românească a monografiei despre Brâncuși
versiunii românești a monografiei: „Cînd în 1928 Ionel Jianu era ultimul prieten care să conducă la gară pe Mricea Eliade, în drum spre Indii, el nu știa încă bine că pleca el însuși într-o fascinantă călătorie, una spre universul... artei europene. Tot ce avea să i se întîmple de-a lungul vieții, în rău și în bine, se convertea în aurul artei. [...] Așa, cu blîndețe și fermitate, și-a petrecut și își împlinește viața unul din marii ei credincioși...”
La microfonul Europei Libere, cărturarul Ionel Jianu evoca în decembrie 1967, într-un mod pertinent poziția generației sale la sfîrșitul anilor 1920 și începutul deceniului următor, cînd se dezvoltase prietenia sa cu Mircea Eliade. Ascultați-i vocea:
Ionel Jianu: „[...] Generația noastră a avut norocul de a trăi într-un moment de disponibilitate politică, ca să spun așa... Idealul național pentru care luptaseră generațiile anterioare fusese realizat și noi idealuri politice încă nu se desenaseră pe orizontul culturii românești. Așa încît faptul cultural era liberat de servilitatea politică. Pentru că eu, cel puțin, consider că în măsura în care intervine o ideologie politică faptul cultural își pierde din independența lui și din întregimea lui.
Ei bine, noi am avut acest noroc de a trăi o epocă foarte
Ceea ce a caracterizat generația noastră în acel moment a fost, în primul rînd, respectul reciproc ...
frumoasă, și dacă, din păcate, nu toți din generația noastră au putut ajunge pînă acum - mulți au rămas pe drum, răpiți sau striviți de vitregia vremurilor - cel puțin ceea ce a caracterizat generația noastră în acel moment a fost, în primul rînd, respectul reciproc. Ne respectam unul pe celălalt. Nu exista între noi ură sau invidie, ci era, în primul rînd, respectul pentru om, și în al doilea rînd respectul pentru valoarea morală a omului.
Cred că lucrul acesta, din păcate, nu s-a continuat mai departe, după ce evenimentele au despărțit oamenii. Dar în acea epocă, acesta a fost un fapt moral de o deosebită însemnătate. Noi am izbutit, deși generația tînără era foarte pasionată și îndrăzneață - și agresivă, chiar, în anumite momente - am izbutit să obținem și respectul celor mai vîrstnici decît noi. Un Ion Marin Sadoveanu, un Tudor Vianu, un Rebreanu. Am fost în situațiunea de a avea contact cu tot ce avea cultura românească mai pozitiv și mai înalt; toți ne-au luat în serios, ne-au respectat, pentru că au văzut în noi, pe de o parte, o deosebită onestitate intelectuală și, pe de altă parte, o voință de independență care ne caracteriza.”
L-ați ascultat pe cărturarul și istoricul de artă Ionel Jianu vorbind la microfonul Europei Libere în decembrie 1967.