Toată lumea ştie că politicienii moldoveni ne tot bombardează ani de zile cu promisiuni pe care apoi nu le mai îndeplinesc. E o boală cronică a politicii moldoveneşti. Probabil, asta a fost cauza care l-a făcut pe candidatul Tudor Deliu să schimbe macazul într-un interviu la Europa Liberă. Candidatul PLDM-ului spune în acest interviu că nu le promite cetăţenilor pensii, salarii, irigaţii, adică ceea ce nu poate realiza prin prerogativele prezidenţiale şi constată că e, pesemne, singurul candidat care nu promite.
Că Tudor Deliu nu mai vrea să facă promisiuni deşarte, că nu mai vrea să ne arunce praf în ochi e foarte bine, e minunat. De ce să amăgeşti oamenii dacă funcţia de preşedinte nu are pârghiile necesare pentru îndeplinirea promisiunilor? De aceea, onestitatea domnului Deliu trebuie remarcată şi apreciată. Omul nu ne mai promite marea cu sarea. Există însă o problemă la care domnul Deliu ar fi trebuit să reflecteze mai serios. E mai curând un soi de contradicţie. Chestia e că electoratul moldovenesc e sătul de promisiuni deşarte, pe de o parte, dar, pe de altă parte, vrea totuşi să i se promită ceva. Nu-i place când promisiunile nu sunt îndeplinite, dar nu poate trăi fără (auto)amăgire. Iată de ce miza lui Tudor Deliu ar putea să nu dea roade.
În altă ordine de idei, ar trebui spus că declaraţia lui Deliu ne aminteşte încă o dată că funcţia de preşedinte nu-i oferă câştigătorului un mare spaţiu de manevră, că prerogativele prezidenţiale sunt puţine şi nu foarte importante. Dar ce acerbă e lupta pentru acest fotoliu! E o nouă ocazie să ne întrebăm: dar au oare nevoie cu adevărat contribuabilii de Preşedinţie? Nu e o risipă impardonabilă de bani mai cu seamă în vremea pandemiei?