Născută în 10 noiembrie 1978 la Chișinău în familia Elisavetei și a lui Simion Ghimpu. Un copil născut la oraș, crescut printre betoane, cărți și poezie. A studiat la Facultatea de jurnalism și științe ale comunicării de la Chișinău,i apoi în orașul de suflet Cluj-Napoca, unde a locuit peste douăzeci de ani. A absolvit Facultatea de jurnalism și științe politice a Universității Babeș-Bolyai, și a susținut o teză de doctorat la Facultatea de sociologie. A fost ziaristă la ziarul „Timpul” și la revista „Capitala” din Chișinău. Acum mai mult de un a pornit un blog numit Gânduri despletite, în care își exprimă trăirile și experiențele, prin texte scurte și poezie. Blogul are și o pagină de Facebook cu aceeași denumire. În 2022 a debutat cu volumul de poezii „Sarme" la Casa de Pariuri Literare, Bucuresti.
Duminică
M-am apucat de trei ori să încep acest jurnal și nu am reușit zilele trecute decât să îmi găsesc alte ocupații în fața foii albe - șters praful de pe laptop, ordonat cutia cu creioane, udat floarea de pe birou, și … nici un cuvânt.
Am lăsat să se așeze praf și pe foaia albă, pentru că nu vreau să scriu despre război, deși e prezent zi de zi în noi. O stare de incertitudine amestecată cu alergiile de primăvară, la pachet cu starea de frică față de războiul tot mai aproape de hotarele țării unde mai am rude, s-a lăsat peste foaia mea. Da, recunosc și conștientizez a câta oară că suntem mai interesați și îngrijorați de un pericol doar atunci când îl simțim mai aproape de propriile hotare. Un soi de egoism sau sentiment de conservare? E firesc să fie așa sau tocmai că în situații limită scoatem la suprafață niște instincte ascunse? Suntem chiar primitori și am fi procedat la fel dacă veneau refugiați din Africa sau Asia, sau doar ne e frică și îi ajutăm pe cei de care înțelegem că acum depindem cel mai mult – bravul popor ucrainean - scutul și paza noastră în situația creată. Ajutăm refugiații cu scopul de a epata cu poze pe Facebook, sau e chiar un gest uman de empatie și solidaritate. Multe întrebări apar și mă opresc să emite o judecată de valoare sub un semn al certitudinii. În ani, în general am înțeles că o certitudine bine trasată nu există. Fiecare își mută gardul cum îi convine lui mai mult, găsind la fel de multe argumente. Un singur adevăr poate fi confirmat – indiferent de motive, noi, ca vecini, am făcut tot ce s-a putut pentru un popor greu-încercat. Suntem, totuși, receptivi și am împărțit din ce am avut și din ce poate chiar ne-a costat. E un gest care a schimbat imaginea străinilor față de noi. Mi-au spus-o și vecinii de la Londra. Am și scris despre asta și pe Facebook – altfel ne percep acum și mă bucură acest fapt.
Sunt gânduri. Foaia e în continuare albă.
Luni
Apropo de schimbarea de imagine, nu pot să nu remarc ultimele reportaje și eseuri publicate de Paula Erizanu la BBC și la Financial Times despre țara noastră, unde jurnalista pune accentul pe nevoia schimbării acestei învechite imagini de „țară săracă a Europei” care s-a tot vehiculat până acum despre Republica Moldova. Nu cu o astfel de emblemă ar trebui să defilăm prin lume. Avem mult mai multe calități și reușite, doar că până acum nu am avut un astfel de „purtător de cuvânt” cum e Paula și nu am mai avut autori precum Tatiana Țîbuleac ca să aducă imaginii țării noastre o altă fațetă, o strălucire. Consider că succesul Tatianei pe tărâm literar, cât și al Paulei pe cel jurnalistic și literar, pe fundalul unei țări vecine săritoare la nevoie a mișcat din loc brandul de țară. Ne-a mai îndreptat coloana și ăsta e un mare salt înainte. Zâmbesc în colțul gurii, dar foaia tot albă a rămas.
Marți
Am tras o fugă până la Stonehenge, construcția din pietre imense dedicată zeilor. La o distanță de vreo 5 km este situată o alta făcută din lemn. Teoria oamenilor de atunci era că zeul este nemuritor, la fel ca piatra, iar oamenii sunt muritori precum lemnul. Nu știu cum e cu nemurirea, dar partea cu muritorul de rând o resimți pe măsură ce te apropii tot mai mult de imensitatea blocurilor de piatră și înțelegi că este ireal faptul că au mai bine de 4.000 de ani și au văzut atâtea generații de oameni, încât te ia cu amețeală. Realizezi o dată în plus cât suntem de fragili și trecători și este un exercițiu chiar util și necesar. Micile noastre probleme și măcinări, pierderile sau aparentele victorii – toate se vor face o apă și un pământ. Devin nimicuri neînsemnate. Reflecțiile la nivel macro, departe de oraș, în acea imensitate aflată pe o câmpie ruptă de lume, te trezesc dintr-un cotidian plin de forfoteală și te opresc pentru câteva ore din iureș. Voi scrie despre asta pe foaia mea încă neatinsă.
Miercuri
Lumea paralelă a unei comunități de hipioți cu câlți în părul roșu, descoperită printre rulotele parcate în vecinătatea construcției de pietre, înconjurați de băutură și câini, pe margine - castroane murdare de aluminium lăsate lângă cenușa rugurilor, te transportă într-o altă realitate. Nu e pentru prima data când înțeleg că pe acest pământ trăim, de cele mai multe ori, în lumi paralele. Dovadă e și acest război care ne-a împărțit în două mari tabere – în funcție de adevărul la care am vrut să aderăm. Și asta după ce am mai fost deja înjumătățiți o dată în tabere pro- și contra- vaccin. Degeaba ne considerăm o generație evoluată care a citit o mie de cărți despre comunicare, dacă ne-am certat cu toții cu multă ardoare ca la ușa cortului și ne-am blocat pe Facebook într-o veselie. Degeaba considerăm Gulagurile și Auschwitz-ul pagini de istorie, dacă suntem siguri că istoria nu se va putea repeta, pentru că s-au cheltuit mult prea mulți bani pentru summit-urile dedicate bunei colaborări între țări. Nu am evoluat mai deloc ca specie umană la acest capitol. Și asta ne-au dovedit-o ultimii ani. Mai are sens să notez acest adevăr pe foaia curată?
Joi
Teancul de haine adunate pentru călcat și țipătul porcușorilor mei de guinea care cereau de mâncare m-au coborât rapid de pe pietrele înalte de la Stonehenge. Măreția pietrelor, reflecțiile față de comportamentele umane în contextul situațiilor-limită sunt foarte bune, dar nu sunt scuză pentru degradarea ordinii cotidiene. Calc, fac lista pentru cumpărături – oțet, paste, feta, plicuri, opritori pentru uși, pipetă, inhalator, cartofi, nuci, două legături de pătrunjel pentru porcușori :) mălai, baterii pentru ceas…ulei, ulei, ulei. A dispărut uleiul de pe rafturi. Sunt permise doar două sticle de persoană. În garaj am deja 8 litri. Mai cumpăr? Lista de cumpărături e singura pe care pot scrie - dovadă a realității în care fiecare supraviețuiește cum poate. Foaia din Word – tot goală.
Vineri
Alergătura cotidiană. Cumpărături online de pe o aplicație care oferă niște reduceri de necrezut – comanzi de o sumă mai mare de 15 lire și achiți doar ce e e peste 15. Ai și livrarea gratuită. Pui în coș 16 £ – achiți doar 1£. Copiii sunt încântați. Băiatul de culoare de la delivery ne-a bătut de opt ori la ușă în timp de două ore. Îl umflă și pe el râsul. Oferta se termină repede. Captura – pe cinste. Vineri, de obicei, gătesc în avans. Weekendul e și pentru mame. Tavă cu carne și cartofi, cremvurști înveliți în aluat, nuggete vegane și orez pentru vegetariana familiei. Desert cu ciocolată (cică pentru copii). Vin (cică pentru adulți). Să vină weekend-ul!!!
Sâmbătă
Mă trezește mirosul cafelei așezate cu grijă pe noptieră de soțul meu. La un gest distanță – raftul de cărți aduse din România și de la Chișinău (subțiez cu mult sârg biblioteca părintească) pe care abia aștept să le devorez. Citesc până amorțesc. Orhideea mov și-a dat drumul după patru ani de pauză. Nu mai sună alarmele. Nu ne grăbim nicăieri. Copiii încă dorm. Fericirea e comprimată în aceste câteva propoziții.
Alegem să jucăm un Rumikub. Copiii ne bat de ne rup. Generația tânără e dotată cu alt tip de logică, însă nu știe să piardă. Poate e mai bine așa. Multe din valorile cu care am fost crescuți noi s-au zdruncinat odată cu emigrarea. Să participi doar de dragul participării e una dintre ele. Eu m-am simțit mereu vinovată când câștigam vreun concurs, deși îmi doream mult. Nu am știut să mă bucur nicicând pe deplin. Nici acum nu știu să o fac.
Dar astea reflecții asupra unor nimicuri egoiste în comparație cu cei care în aceste ore își pierd casele și copiii. Se vor mai putea ei oare bucura vreodată de ceva?
Foaia e tot albă.