O rază de lumină străbate norii

Poate și pentru că, în toate catastrofele sociale sau economice din ultimul veac, destinele lor, ale oficialilor, au fost diferite, sensibil mai bune, decât ale oamenilor de rând. Pentru oficiali s-a găsit mereu o speranță în plus: un pat de spital mai bun, un avion medical cu program flexibil sau un aparat de ventilație disponibil spre deosebire de oamenii veniți din fundul țării la unul dintre spitalele regionale pe care guvernul încă nu le-a construit, de s-a ajuns din nou ca armata să pună arma la spinare pentru a construi la repezeală un spital de campanie pentru izolarea celor suspecți de contaminare. Este doar unul dintre simptomele de militarizare a spațiului public. Dar luciul baionetelor nu-i face pe oameni să se teamă mai puțin. Ba, dimpotrivă.

Unii sunt nemulțumiți de declararea stării de urgență pe care o consideră abuzivă și fără temei. Ei spun că această decizie a ridicat o cortină de fum pentru a ascunde mașinațiunile partidului la putere, care-și poate eterniza astfel provizoratul. Cel puțin până la alegerile din toamnă. Starea de urgență dă, în fine, posibilitatea guvernul să conducă legal prin telecomandă, videochat și ordonanțe de urgență. Se poate juca astfel cu Constituția, Codul Penal și cu cel fiscal fără să se mai teamă că va fi contestat în stradă (sunt interzise grupurile mai mari de persoane) și că-i atârnă cineva o moțiune de cenzură de gât, să cadă mai repede. Starea de urgență face posibile pe de-o parte amânarea sine die a unor procese stânjenitoare și suspendarea unor cercetări periculoase, pe de altă parte și naționalizări spectaculoase (lista e deschisă de rău-famata Hexi Pharma, dar nu e exclusă rechiziționarea unor spitale sau clinici private). Alții cred că starea de urgență ar fi trebuit declarată de mai multă vreme și compară statisticile de acum cu graficele de instaurare a epidemiei în Italia sau Spania, spunând că dinamica contagiunii și a morbidității pare să fie similară. Contestatarii afirmă că politicienii s-au jucat prea mult cu jucăria lor preferată, alegerile anticipate, ignorând semnalele de alarmă. Că și acum, de teama sondajelor de opinie unde politicienii decontează toate gafele guvernamentale, nu se dau date în timp real, mai ales pentru că autoritățile, cele locale în special, nu par să controleze prea bine situația în țară.

E loc pentru multe prăpăstii în comunicarea defectuoasă a autorităților cu oamenii obișnuiți. Frica asediază simțurile (în primul rând, bunul simț). Cum s-ar putea altfel, de vreme ce unul dintre oficialii veniți să dea asigurări că lucrurile sunt sub control („Suntem alături de voi!”- vă amintiți?), adică ministrul Muncii și Protecției Sociale, a apărut la conferința de presă îmbrăcată la Casa de modă Cernobîl: o mască pe figură, o vizieră de plexiglas și mănuși de menaj mărime S. Asta da, protecție socială! Se întâlnea cu sindicaliștii și încă nu se știe de ce anume se ferea cu asemenea armură ridicolă: de murdăria muncii sau de al cincilea cavaler al Apocalipsei, noul virus încoronat?

Și-apoi, cine ar trebui să-i apere oameni să nu le mai fie frică? Fostul șef adjunct al Poliției Capitalei, pensionat pe bani grași și reangajat la Primărie, individ care a contaminat inconștient, dar cu bună știință, alte zeci de persoane după o escapadă amoroasă în străinătate? Fostul polițist a fost cea mai eficientă bombă biologică cu ceas de la declanșarea pandemiei (se vorbește de peste cincizeci de persoane infectate cu succes) reușind să bage în spital un spital întreg. Cine să-i apere de frică pe oamenii de rând? Senatorul Vergil Chițac care a instaurat carantina la guvern și l-a făcut pe vechiul nou prim-ministru Orban să fie învestit cu masca pe figură, de nu se mai distingea parlamentar de mafiot? O mască de altfel binevenită: în felul acesta nu s-au zărit convulsiile de greață ale adversarilor politici din PSD care au votat guvernul Orban (același pe care-l destituiseră cu câteva săptămâni înainte) doar „pentru a da țării stabilitate” în fața tsunamiului viral. Sau pentru a păstra acest atu în mânecă pentru a-l folosi în campania electorală. Ca să arate că-i pasă și că e transparent ca o probă de laborator, prim-ministrul a venit în fața presei imediat ce l-a îmbrățișat tovărășește pe colegul său de partid Vergil Chițac, testat, mai apoi, pozitiv și dus pe sus la spital cu tot respectul și fără „izoletă” (sarcofagul acela de mușama), el și întreaga lui familie. Senatorul PNL le spunea tuturor că e bine, că poartă boala pe picioare ca tot românul care se respectă și că nu se înfricoșează din nimic (virusul este o cantitate infinitezimală, aproape nimic). Apărut după aceea la conferința cu jurnaliștii să se lepede de păcate, prim-ministrul a adus Salvarea (realmente) în sânul presei: au roit salvările să-i testeze pe politicieni și pe jurnaliști, să nu se fi contaminat. Acum guvernarea și presa se fac prin videoconferințe.

Frica a devenit sentimentul românesc al ființei. La cele două extreme tipologice îi avem (pe de-o parte) pe cei cărora frica le-a pus cârcei la picioare și nu mai fac nimic altceva decât să stea prizonieri în fața calculatoarelor, inundând rețelele de socializare cu transpirația lor rece și valuri de adrenalină acrită de panică. Pe de alta, sunt cei care sfidează boala, spunând că nu e altceva decât o mișcare strategică, o schemă de abolire a democrației și instaurare a dictaturii mondiale. Pe primii frica îi face să stea în casă, uneori refuzând să se apropie de ușa de la intrare, singura și fragila redută în calea epidemiei. Comandă mâncare online și dezinfectează cu atenție tot. Trec fructele prin cinci ape și apoi le pun în cuptorul cu microunde, să fiarbă virusul în suc propriu. Se consultă pe grupuri de socializare dacă e bine să dea cu dezinfectant pe mere și banane. Ouăle sunt spălate cu periuța de dinți. La fel și conservele în ale căror pliuri metalice a putea dormita virusul. Pe scurt, acești oameni trăiesc stăpâniți de mania curățeniei și terifiați de bestiariul microscopic al bacteriilor și virusurilor. Algoritmii după care funcționează Internetul le fac viața mai ușoară: primesc automat sute de oferte de măști și mănuși chirurgicale, de dezinfectanți, de combinezoane de plastic, căști de plexiglas și bonete, de medicamente și suplimente naturiste pentru întărirea imunității. E suficient un card plin pentru a-ți hrăni frica cu măști și dezinfectanți la orice oră.

Uneori, ei pornesc sigilați în plastice pe catwalk, către hypermarket, să-și umple cămările până la viitoarea catastrofă globală. Își îmbălsămează drumul cu biocid. Își clătesc fața cu sprayuri dezinfectante. La magazin dau ochii cu celălalt trib, al curajoșilor, cei care sfidează boala pentru o sticlă de bere Corona și una de vodcă Virus. Un amestec exploziv. Se poartă controverse aprinse pe seama celei mai eficiente strategii de apărare și oameni serioși dezbat diferența dintre măștile de protecție manufacturate de gospodine hiperactive și cele din comerț (pare-se că tot din China), asta dacă acceptă (o altă controversă) că măștile chirurgicale chiar sunt utile. Astfel că nu există spectacol uman mai hidos și degradant decât cel stârnit de frica scăpată în supermarket. Oamenii înfricoșați nu mai văd dincolo de interesul personal imediat: pungile de zahăr sau făină, baxul de sticle de ulei, conservăraia revărsată în cărucioarele de cumpărături. Frica lor, a cumpărătorilor nu e egalată decât de venalitatea vânzătorilor care au mărit sensibil prețurile la toate cele necesare fricii/vieții de zi cu zi. Frica învinge tot, chiar și respectul de sine.

Acuma să fie clar: frica nu e totuna cu prudența, deși cea din urmă este o îndepărtată rudă de fiere și sânge a primei. Frica te paralizează și, printr-un fenomen de autohipnoză, te îmbolnăvește mintal la fel de periculos pe cât o face, la nivel corporal, coronavirusul. Prudența, în schimb, te face precaut, atent și vigilent. În ziua de azi, frica a rupt granițele raționale, dă din mâini în abis pe punctul să se înece.

Ce te poate feri însă de dimensiunea irațională a panicii? Mai ales acum, când informațiile sunt contradictorii, incontrolabile, lovindu-te în plexul solar al gândirii cu șuvoaie poluate de obscure interese geostrategice? Cum te ferești de bolile psihice produse de coronavirus? Cei care bântuie mall-urile pe vremuri de molimă sunt frământați de îndoieli carteziene: „Cuget, deci exist, iar existența mea mă înfioară”. Așadar, pentru ei, virusul ar fi o proiecție a temerilor noastre imaginare, iar societatea ar semăna personajului gogolian care moare de frică. Frica ar fi o invenție politică (deși ei înșiși sunt produsul ei).

Sunt sute de cazuri de oameni care au evadat în propria țară (de frică? de dor? din nebunie?), în ciuda avertismentelor, rugăminților, argumentelor că ar putea importa virusul în sacoșele lor de rafie, trecând granița pe baza unor declarații false pe care nimeni nu s-a mai obosit să le verifice. Iar mulți dintre cei care, în actele oficiale, se află în carantină, bat crâșmele și străzile, și ei evadați din arestul la domiciliu. Se aude o rumoare confuză despre un sat (sau mai multe ?) în război deschis cu jandarmii care îl/le țin în carantină. Un senator a cerut Ministerului de Interne să le pună celor aflați în carantină brățări electronice ca deținuților la domiciliu și nici că se simt altfel cei aflați în această situație. Se fac dosare penale pe bandă rulantă pentru cei care zădărnicesc combaterea bolilor și se lucrează intens la înăsprirea pedepselor prevăzute de Codul Penal. Nu sunt puțini, lista de fugari în propria țară este tot mai lungă. Poate și pentru că cei izolați în carantină se plâng de condiții (stau înghesuiți, mâncarea este proastă, iar carantina, departe de a pune un cordon sanitar în jurul celor pasibili de boală, mai degrabă favorizează contaminarea celor sănătoși) și fac tot posibilul să fenteze sistemul. Însuși președintele le-a transmis românilor din străinătate un mesaj în care le spune că îi iubește, dar de departe. Să facă bine ca anul acesta să petreacă Paștile în familie, pe WhatsApp și Facebook.

Cine se teme de situația actuală din România a trăit/dormit în alt film! Nu degeaba spuneau filosofii că sunt unii care nu se trezesc din somn nici de frică. Disciplină și responsabilitate nu sunt cuvinte românești. De treizeci de ani (plus cei 45 de ani de comunism) România e în stare de urgență. Dacă tragi de buget să acoperi o groapă, se cască alte zece. Prin perdelele de fum propagandistic nu știi dacă sunt gropi sau gurile fomiștilor la putere! Bun venit în România reală, unde infecțiile nosocomiale produc mai multe victime anual ca un sezon de gripă rebelă! Țara în care sistemul medical și educația au fost mereu pe ultimul loc, iar banii virați lunar către spitale au finanțat campanii electorale și capriciile managerilor numiți politic. Nu e de mirare că oamenii se tem de ziua de mâine și decid să trăiască doar în ziua de azi: fără proiecte, fără viziune, fără speranțe. Bun venit în țara cu cele mai multe locuințe fără canalizare și cei mai mulți locuitori în canale. Țara în care Procuratura îi cercetează penal pe cei care au vorbit primii despre necesitatea declarării stării de necesitate (pentru că au stricat schema care putea duce la alegeri anticipate). Cât e de convenabil pentru guvern să amenințe acum cu închiderea organelor de presă care le contestă competențele și transparența! Jurnaliștii sunt singurii care au rămas să le conteste dreptul la adevăr stabilit prin ordonanță de urgență!

Sunt unii care au deschis acum urechile și ochii: ascultă muzică, privesc reproduceri de artă, citesc. De noi depinde să ne transformăm singurătatea în însingurare. Adică să facem din celula de închisoare, o sihăstrie să medităm la rostul nostru, la integritatea noastră, la înțelesurile vieții. S-ar putea ca, așa cum prin canalele din Veneția au început să înoate delfinii, și în mintea noastră să se redeschidă izvoarele de apă vie. Căci proba umanității noastre nu o reprezintă fragilitatea noastră naturală pe care o folosim mereu ca alibi pentru toate compromisurile, ci tocmai capacitatea de a ieși întăriți și mai curați din așa încercare. De a rămâne oameni, plini de compasiune, înțelegere, responsabilitate după acest anotimp în infern.

Primele semne au început să apară: nenumărate gesturi de generozitate față de cei aflați în carantină, față de medici sau bolnavi, spitale sau particulari. Și, dincolo de calculele ascunse care s-ar putea afla în spate, aceste semne de solidaritate ne dau speranța că vom învăța în fine că, fără empatie/credință/caritate, „harpa noastră ajunge instrument al tânguirii și flautul nostru, glasul bocitoarelor”, ca să-l parafrazăm pe Iov. Redescoperirea umanității din noi (concerte Live, cărți, confesiuni toate spontane, toate gratuite) este singura rază de lumină în toată această ceață. Și poate, ajutându-ne de acest fir, vom reuși să ieșim din labirint.