Era in decembrie, anul 1947, cand mama mea si cu mine sarbatoream ca și in alte dăți o seara de Crăciun în ospitaliera casa a familiei noastre cu Mihail si Elena (Lily) Jora.
Imaginea unui brad ce Crăciun în epoca interbelică în România
Ca de obicei nu era multa lume prezenta, erau doar familia, prieteni, apropiati si copii. In salon era un brad mare de Craciun, impodobit cu globuri, peteala, lumanari, ingerasi, bomboane, nuci poleite, fructe uscate si parfumate, podoabe alese de Lily cu grija si cu gust, maiestrite unele chiar de mana ei. Lumanarile erau pe atunci toate adevarate si asteptau sa fie aprinse.
Your browser doesn’t support HTML5
Amintiri și evocări cu Mircea Carp
Cand toti musafirii ne-am strans in jurul bradului, conu Mihai s-a asezat la pian si a dat tonul colindelor in timp ce Lily a aprins primele lumanari. Primul cântec „O, Tannenbaum” a fost in limba germană, asa cum se împământenise traditia adusa de domnitorul Carol I. Apoi, impreuna cu toata lumea am cantat „O, brad frumos” in limba româna. De aici incolo au urmat, acompaniate tot la pian de conu Mihail Jora, o colindă dupa alta, începând cu „O, ce veste minunata!”.
Compozitorul Mihail Jora în 1957
A urmat mult asteptatul moment al impartirii darurilor, mai marisoare pentru cei mici, mai micute pentru cei mari. Dar, intotdeauna toate aceste daruri erau alese cu mare grija de sotii Jora, nu pentru a produce exclamatii de complezenta. Darurile lor produceau sincere reactii de bucurie si multumire, din partea celor ce le primeau si, ca printr-un miracol, erau exact ceea ce-si dorea fiecare.
Se trecea apoi alaturi, la o masa de Craciun frumos impodobita, dar nu opulenta. Nu lipseau, intre altele, aperitivele de la Potsudek, sarmalele moldovenesti si, la urma bineinteles, tortul casei, dichisit de Ileana, bucatareasa credicioasa si priceputa a casei Jora. Desigur, nu lipsea nici vinul bun (adus special din Moldova), potrivit bucatelor.
Primul pahar se inchina pentru Majestatea Sa, Regele Mihai.
Apoi reveneam in salon, la o cafea, la un coniac sau o visinata de casa si se incepeau primele discutii. Mai intai, banalitati mondene, dupa care, incetul cu incetul, se aluneca spre situatia din tara, pentru ca ingrijorarea era tot mai mare si era provocata de precipitarea evenimentelor.
Comunizarea institutiilor se facea cu pasi repezi, plimbarea de agrement a ambasadorilor american si englez la Moscova nu a dus decat la adoptarea de fatada, in guvernul procomunist Groza, a unui liberal si a unui taranist. Ceva mai tarziu s-a produs cea mai importantă schimbare si anume numirea in posturile importante, la externe a Anei Pauker si la armata a lui Emil Bodnaras.
Vizita regelui si reginei mame la Londra cu ocazia casatoriei Reginei Elisabeta a Marii Britanii, precum si toate incercarile regelui in convorbiri particulare cu personalitati politice britanice de la Winston Churchill in jos, nu au dus la nici un rezultat.
In fata diplomatiei engleze ca de obicei tăcuta, regele nu a reusit nici macar sa afle ce se gandeste la Londra, daca să se întoarca in tara sau sa ramană in exil. Nu i-a ramas astfel decat sa hotarasca singur sa se intoarca acasa, sa ramana alaturi de poporul sau.
Era de la sine inteles ca astfel de vesti nu puteau decat sa intunece atmosfera acelei seri de Craciun a anului 1947.
Ne-am despartit de musafiri, urându-ne totusi „Sărbatori cat mai linistite!”.
Noi, am mai ramas putin in familie, de vorba cu sotii Jora, tante Maria-Lix, mama si cu mine; am multumit si ne-am luat apoi ramas bun de la Maria-Lix, sora mamei mele, care locuia cu familia Jora, si de la gazdele care ne-au condus până la ușă.
Mihail Jora, Jouxjoux pour Ma Dame, Raluca Știrbăț, piano
Afara nu mai ningea, dar Bucurestiul era acoperit din plin de zapada. Mama a propus sa mergem pe jos pana acasa; nu locuiam prea departe. Am vorbit putin, dar gandurile noastre erau aceleasi, luna viitoare, in ianuarie aveam sa-mi incerc norocul sa plec in pribegie, in Apus, însa nu ca sa-mi caut un loc mai bun, ci pentru ca am hotarat sa mă alătur acelor români - diplomati, militari, economisti, oameni de cultura, mai tineri sau mai in varsta - care incercau sa arate Occidentului cat de rea era situatia in acea parte a Europei, in spatele Cortinei de Fier.
Mircea Carp alături de mama sa, Tatiana
M-am reintors in România, la Bucuresti, 22 de ani mai tarziu, in 1969. Eram corespondentul pentru limba româna al postului de radio Vocea Americii, care l-am însoțit pe presedintele Statelor Unite, Richard Nixon, in prima vizita a unui presedinte american in Europa de Rasarit, în România.
Eu nu doream sa iau legatura cu nimeni, rude sau prieteni, din motive lesne de inteles. Totusi, mi-am calcat pe inima urmare rugamintii fierbinti a mamei mele si luasem cu mine un mic pachetel pentru sora ei, matusa mea Maria Lix Catargi. Aceasta locuia tot la familia Jora. Am chemat la telefon casa Jora. Mi-a raspuns chiar conul Mihail. M-am prezentat, la care el mi-a raspuns ca imi recunoaste glasul. I-am spus ca am un pachet de la mama pentru „tante” Maria Lix. Mi-a spus scurt ca „e bolnavă” si mi-a sugerat ca ar fi mai bine sa-l las la hotelul unde locuiam, (Athenee Palace); el va trimite soferul sa-l ridice.
I-am multumit si l-am intrebat ce face tante Helene (Lily) la care el mi-a răspuns: „Acum,bine!”. Stiam ca fusese arestata in 1952 si tinuta in inchisoare patru ani, pentru simplul motiv ca era sora lui Grigore Gafencu, fostul ministru de externe antebelic care traia atunci bolnav la Paris.
Mihai Jora insusi fusese supus sicanelor, presiunilor, anchetelor Securitatii. Nu au putut trece neobservate manifestarile sale de ostilitate fata de regimul comunist.
La 31 decembrie 1947, Jora face un gest îndraznet si important din punct de vedere politic: cu ocazia depunerii jurământului de loialitate al corpului profesoral al Academiei Regale de Muzica din Bucuresti fata de nou proclamata Republica Populara, în calitatea sa de director, cere să se țină un minut de reculegere în memoria Regelui Mihai, care abdicase cu o zi înainte. Urmare acestui gest, nu numai ca a fost destituit din functia de director, dar a devenit tinta unor atacuri publice, prin intermediul regimului si presei comuniste.
Dar să revin la sfarsitul scurtei noastre convorbiri telefonice: conu Mihai m-a intrebat ce face Tatiana - mama mea - si restul familiei mele de la Washinghton. Ne-am luat ramas bun si nu aveam sa-i mai aud vocea sau sa-l reintalnesc vreodata pentru ca a plecat acolo unde se duc oamenii buni , eroii nostrii, cei pe care ii iubim…
Profitand de cele cateva ore inainte de a parasi Bucurestiul cu delegatia presedintelui Nixon, m-am dus sa mai vad o data blocul in care am locuit si de unde mi-am luat ramas bun de la mama in 1947, inainte a pleca in pribegie.
Clădirea de pe str. Silvestru în care a locuit Mihail Jora
Apoi, m-am dus spre strada Silvestru si, de la o oarecare distanta am privit la casa cu numarul 16, casa in care am petrecut ultimul Craciun in Romania, casa marele nostru muzician si patriot Mihail Jora .
M-am reintors dupa multi alti ani la Bucuresti, conu Mihai nu mai traia, nu mai traia nici Elena Doamna (Lily), nu am mai gasit nici parfumul vremilor de atunci si nici macar o placa comemorativa cu numele marelui muzician!
Alta data, intr-o alta vizita a mea in România, am trecut prin Roman, unde m-am oprit special ca sa vad casa în care s-a născut in 1981 Mihail Jora.
Placa memorială de la Roman
O placa comemorativă „In memoriam” marca existența istorică, artistica si patriotică a acestui fiu al orasului Roman, mare muzician si patriot moldovean român.
Coperta setului de CD cu lieduri de Mihail Jora, publicat la Casa Radio în 2013
Ce deosebire de capitala țării, care nici astăzi nu i-a adus respectul binemeritat!
Mihail Jora cu George Enescu la București
Mihai Jora, marele compozitor a fost printre atâtea altele si
O ediție de lieduri din 2017
parintele liedului românesc, iar liedurile pe care le-a compus, el le numea alintandu-le cu diminutivul „cântecele” ca sa le simtă cât mai aproape de inima lui de român moldovean.
Ascultati in inregistrarea concertului de lieduri Mihail Jora de la Muzeul Național „George Enescu” din București, în Aula Palatului Cantacuzino, „La Steaua”, lied interpretat de Stanca Manoleanu voce, Remus si Roman Manoleanu piano. Muzica este compusa de Mihail Jora, iar versurile sunt, desigur, ale lui Eminescu.
Voi împlini în curând 96 de ani, Craciunul a fost si este la fel de duios ca intotdeauna. Ca orice bunic îmi petrec serile de Craciun ca de obicei, in mijlocul familiei baiatului meu, cu sotia lui si cu nepotii. Cântăm cântece de Crăciun în mai multe limbi, dar nu lipsesc colindele noastre românesti, bradul straluceste impodobit ca in povesti, lumanarile palpaie si in lumina lor trec umbre si intamplari din viata mea …
Au trecut anii…, dar amintirile mele despre conu Mihai si Elena Doamna, despre frumoasa, dar trista mea ultima seară de Craciun la ei acasă, si acasă în România, mă urmăresc.
Imi rasuna in minte colindele si cantecele de Craciun acompaniate la pian de conu Mihai, nelipsit fiind la urma, acel cântec „Din an in an”, care se incheie cu frumoasele cuvinte si omenescul îndemn „Dar nu uita când esti voios/române să fii bun!”
Să auzim numai de bine…!
Sărbatori fericite!
Mircea Carp
Crăciun 2018