Atunci când publica, în îndepărtatul 1993, Călătoria oamenilor Cărţii, Polirom, 2018, după un debut cu o plachetă de versuri, în 1989, poloneza Olga Tokarczuk (n. 1962) îşi făcea intrarea într-o literatură ce dăduse deja câţiva laureaţi Nobel, cărora li se va alătura la scurt timp, în 1996, Wisława Szymborska – şi-ar fi putut închipui oare că anume ea va readuce prestigiosul premiu al Academiei Suedeze în Polonia, în 2019 (pentru anul 2018)?!
Your browser doesn’t support HTML5
Olga TOKARCZUK. Călătoria oamenilor Cărţii
Un roman picaresc, ce bate spre parabolă, de 200 de pagini, însumând 21 de capitole, cu patru personaje în căutarea Cărţii „în stare să schimbe istoria” acţionând pe vremea domniei Regelui-Soare: „Marchizul considera că un mod de cunoaştere a semnificaţiei îl reprezintă Magia şi iniţierea. Era pe aproape. Veronica credea că semnificaţiile care conferă rost tuturor lucrurilor sunt Dragostea şi Visele. Nici ea nu era departe. Gauche credea în Cuvânt, pe care niciodată nu izbutise să-l rostească, şi nici el nu era departe. De Berle intuia însă că semnificaţia se află în însăşi esenţa lucrurilor, (…) şi el era pe aproape”.
Pe drum, li se alătură John Burling, care se îndreaptă spre Toulouse după elevul său, iar cei cinci sunt martorii unui adevărat exod al hughenoţilor francezi pe care revocarea Edictului din Nantes îi forţează să se refugieze în Ţările de Jos, mult mai tolerante în materie de credinţă. Într-o bună zi, Marchizul „îi povesti englezului despre Carte, iar vorbind despre carte se înfăţişa pe sine. Burling trăi atunci un fel de şoc”, căci, ca „raţionalist, adept al lui Descartes şi susţinător al raţiunii”, nu înţelege un astfel de „om care-şi sacrifică întreaga carieră şi banii, riscându-şi viaţa, pentru a dobândi ceva atât de ireal cum era Cartea”. Şi totuşi, puţin a lipsit să nu li se alăture „oamenilor Cărţii”, care-şi continuă călătoria în trei – între timp, De Berle s-a întors la Paris –, iar de-aici încolo pierderile se ţin lanţ: Veronica se stinge prima, apoi însuşi Marchizul ajuns „într-un spaţiu uriaş, întins (…) ca o carte deschisă”, „el însuşi fiind o literă micuţă, care alcătuia un cuvânt, apoi o propoziţie şi în cele din urmă un paragraf”. Şi ca pentru a adeveri că „ultimii vor fi primii”, cel care găseşte Cartea este mutul Gauche, luat la drum pe post de slugă, şi care, după ce-şi „plimbă degetul pe şirurile de litere, fără să se întâmple nimic”, la un moment dat capătă darul vorbirii:
„– Gauche – îi spuse în grădină câinelui său. – Sunt Gauche.”
La fel şi Olga Tokarczuk care, în 1993, abia îşi începea călătoria în marea literatură, iar în decembrie 2019 va ajunge să-şi rostească discursul de laureată Nobel.
27 ianuarie ’20