Your browser doesn’t support HTML5
Opera „Œdipe” a lui George Enescu în premieră la Festivalul de la Salzburg 2019
După o carieră prestigioasă pe relativ numeroase și semnificative scene de operă ale lumii, capodopera lui George Enescu, Œdipe, a ajuns în fine să fie prezentată și în cadrul Festivalului de la Salzburg, unde luna aceasta, între 11 și 24 august, s-au desfășurat patru spectacole.
Œdipe a făcut parte din cele cinci noi producții ale ediției de anul acesta a Festivalului, la care au fost jucate 42 de spectacole de operă, pe lîngă cele 81 de concerte (acestea incluzînd alte două opere în versiune de concert) și cele 55 de spectacole de teatru.
Una din cele două opere în concert a fost Medeamaterial a compozitorului Pascal Dusapin, căruia i-a fost dedicată și expoziția de fotografii tradițională a festivalului, care, în plus, merită amintit, a inclus și șase proiecții de film, ale peliculei Medea, realizată în 1969 de Pier Paolo Pasolini, cu Maria Callas în rolul principal.
Pentru o imagine mai completă trebuie amintit și programul educativ destinat special copiilor, care a inclus 20 de spectacole, din care opt cu opera scrisă pentru ei Der Gesang der Zauberinsel, opt ateliere de familiarizare cu opera, sub titlul Fun and Games, încheiate cu patru spectacole finale ale copiilor în tabăra operei.
Am enumerat cifrele spectacolelor pentru a da o imagine celor mai puțin familiarizați cu amplitudinea manifestărilor Festivalului de vară de la Salzburg. Despre el și indiferența României față de semnificația și rolul lui în lumea culturii internaționale, scria critic, în iulie trecut, în Dilema Veche, Ioan Holender, fostul director al Operei din Viena și al Festivalului „George Enescu”.
Ioan Holender în vremea directoratului la Opera din Viena (Foto 2010)
Ioan Holender evoca mai multe aspecte ale nepăsării incriminate de el, între care refuzul autorităților române de a-l invita la București pe directorul artistic al Festivalului, Mark Hinterhäuser, indiferența totală față de deschiderea celor de la Salzburg de a aduce în cadrul Festivalului spectacolul de teatru al lui Silviu Purcărete, Faust, și, nu pe ultimul loc, incapacitatea celor de la București de a răspunde propunerii realizării unei expoziții foto pe teme românești.
Cum conchidea Holender: „Porțile Festivalului au
„Porțile Festivalului au fost deschise cu scopul de a suscita interesul și curiozitatea publicului pentru cultura românească, dar pragul acestuia a rămas netrecut de ai noștri. ...
fost deschise cu scopul de a suscita interesul și curiozitatea publicului pentru cultura românească, dar pragul acestuia a rămas netrecut de ai noștri. [...] România de astăzi a pierdut o șansă de a fi internațional prezentă prin tot ceea ce a avut și are ea mai bun.”
Obtuzitatea și autismul oficialităților culturale românești în domeniul muzical nu sînt o noutate. Producția
Œdipe-ul enescian într-un spectacol de excepție la Altenburg în Turingia
mai mult decât excelentă a operei Oedipe din stagiunea trecută la Opera din Gera și cea din Altenburg, în răsăritul Germaniei nu i-a făcut să vibreze mai mult nici pe cei de la Ministerul culturii, nici pe actualul director al Operei Naționale din București, în ciuda invitării sale protocolare la Gera.
Singurul lucru ce diferă ca atitudine față de cultură între cele petrecute luna aceasta și Salzburg și în primăvară la Altenburg este faptul că ambasadorul
Baritonul Ștefan Ignat cu dirijorul Laurent Wagner, Gera
României la Berlin, Emil Hurezeanu, și Institutul Cultural Român din capitala germană, au luat lucrurile în mână cu diplomație și eficiență, spre deosebire de omologii lor din Austria. Dar, una este șansa prezenței și a vizibilității internaționale într-un oraș de provincie germană și alta la Salzburg și celebrul său festival.
Punerea în scenă de la Salzburg, realizată de veteranul regizor Achim Freyer, s-a bucurat de numeroase ecouri în presa internațională, inclusiv la marile posturi de radio muzicale. În esență, comentariile au fost divizate între o majoritate a criticilor de limbă germană, care au lăudat ceea ce în Neue Zurcher Zeitung era rezumat ca o „redescoperire a lui cu Œdipe în calitate de boxeur” și înscenarea suprarealistă din jurul lui, și majoritatea criticilor francezi.
Œdipe ca boxeur întrupat de Christopher Maltman
Pentru aceștia din urmă, cum scria un critic respectat de la revista Diapason, Emmanuel Dupuy, „dacă este vorba de un vis, atunci el este mai curând urât”, fiindcă altfel „De ce să faci din protagonist un boxeur bodybuilding? De, în loc să-și omoare tatăl, boxează cu o mare instalație de lovituri, înainte de a mîngâia un iepure de pluș? De ce la întoarcerea lui la Teba este însoțit de foarfeci și de o lăcustă gegantică? De ce penisurile dezumflate care atârnă în dosul unor coriști la sfârșitul operei? Mistere, la fel de insondabile ca și enigmele Sfinxului...”
George Enescu și „Œdipe” la Festivalul de la Salzburg
Toată lumea a fost însă de acord că baritonul britanic Christopher Maltman a fost excepțional în rolul lui Œdipe și că Orchestra Filarmonicii din Viena a fost condusă excelent de dirijorul Ingo Metzmacher. Dirijor apreciat, în vîrstă de peste 60 de ani, fost director artistic al Operei din Hamburg și al celei din Amsterdam, Metzmacher a surprins cu declarațiile sale repetate în fața presei începînd de la Salzburg, la 2 august și până la cele de la 22 august, la Radio România Muzical, în care spunea, practic, că habar nu a avut până acum de opera lui Enescu, că acesta ar fi compus-o de-a lungul a opt ani, și plângându-se că ea nu ar fi suficient jucată pe scenele internaționale. Evident că dirijorul are o mică problemă cu informațiile culturale...
Ingo Metzmacher cu partitura facsimil publicată de GrafoArt
Acolo unde Ingo Metzmacher are însă cu siguranță dreptate - și ar trebui ascultat – este atunci cînd spune că „este nevoie de o partitură generală și de știme corecte. Am petrecut foarte mult timp corectând partitura şi cred că Salabert nu merită banii pe care îi câştigă.”
Este ceea ce clama nu de mult și dirijorul Operei din Gera/Altenburg, Laurent Wagner și violonistul român Vasile Hanciu, din orchestra Operei, evocând dificultățile de a găsi o partitură utilizabilă.
Dirijorul german are, de asemenea, dreptate atunci când pledează pentru interpretarea integrală a operei enesciene subliniind că „Fiecare notă este plină de semnificație și importanță”, aparținînd unei capodopere a secolului XX.