Orwell,  Dumas, Huxley… Când geniul literar arată prost gust estetic

Orwell,  Dumas, Huxley… Când geniul literar arată prost gust estetic

„Pentru prima oară de când eram în Barcelona”, scrie (în Homage to Catalonia, 1938) George Orwell, proaspăt rănit pe frontul republican în războiul civil spaniol, unde luptase de partea troțkiștilor și a anarhiștilor, „am mers și eu să văd catedrala — o catedrală modernă, una din cele mai hidoase construcții din lume. Ei bine, are patru turle crenelate care seamănă cu niște sticle de vin prost (hock bottles)..."

Orwell scria asta despre catedrala Sagrada Familia a lui Gaudí, minunăția aceea arhitecturală imposibil de clasificat (deși e drept că seamănă cu Palatul Poștașului Cheval / Facteur Cheval, din Franța)…

Mai scrie Orwell:

„Spre deosebire de celelalte biserici din Barcelona, asta nu fusese distrusă în timpul revoluției -- fusese cruțată grație 'valorii ei artistice', cum mi s-a spus. Eu cred că anarhiștii au făcut dovadă de prost gust pentru că n-au dinamitat-o când au avut ocazia.”

(George Orwell, Homage to Catalonia, 1938)

De o orbire similară, după mintea noastră de azi, dăduse dovada și Alexandre Dumas, atunci când vizitase Moscova în 1858, detaliind totul în jurnalul său de călătorie En Russie unde descria biserica Vasili Blajenîi din Piața Rosie, lângă Kremlin, astfel:

„E visul unui spirit bolnav executat de un arhitect dement. Biserica, cu nu știu câte cupole bulboase, e pictată strident și bălțat, verdele tandru alternând cu roșu aprins. Toate bisericile rusești sunt construite pe același model: au întotdeauna cinci cupole, patru mici și una mai mare; unele-s mai micuțe, altele mai mari, mai aurite sau mai rău aurite; acolo e singura diferență."

Iată ce mai scrie Dumas despre preoții ortodocși:

„Apucăturile acestor preoți sunt rușinoase; cine zice seminarist zice imbecil sau tâlhar. Odată ce știu un pic mai mult decât ceilalți, au șansa să devină episcopi. Acești episcopi, învățați sau nu, sunt de o grosolănie remarcabilă. Preoții, dar mai ales călugării, sunt aproape întotdeauna desfrânați. Toți, fără excepție, sunt bețivi și mâncăcioși. Popii sunt, mai ales prin sate, de o ignoranță despre care cu greu ne putem forma o idee."

Sau, și mai dezesperant, ce scria Aldous Huxley, in Do What You Will (1929), despre muzica de jazz, pe care o trata de zoaie și duhoare de putreziciune:

Citatul e: „How was it possible that human emotions intrinsically decent could be so ignobly parodied? I felt like a man who, having asked for wine, is offered a brimming bowl of hog-wash. And not even fresh hog-wash. Rancid hog-wash, decaying hog-wash. For there was a horrible tang of putrefaction in all that music. Those yearnings for Mammy of Mine and My Baby, for Dixie and the Land where Skies are Blue and Dreams come True, for Granny and Tennessee and You – they were all a necrophily…

The Mammy after whom the black young Hebrews and the blond young muffin-faces so retchingly yearned was an ancient Gorgonzola ; the Baby of their tremulously gargled desire was a leg of mutton after a month in warm storage ; Granny had been dead for weeks ; and as for Dixie and Tennessee and Dream Land – they were odoriferous with the least artificial of manures.”

Trei exemple pentru a arăta că oameni mari și genii literare se pot înșela în aprecierea culturii și a estetismului, lăsându-și fanii cu gura căscată și întrebându-se dacă și-au plasat bine admirația și afecțiunea…