Născută pe 23 iulie 1998, la Chișinău. Din 2018 este studentă la Facultatea de Litere, USM. Pasionată de lectură, scris, fotografie (și oameni autentici).
Luni
Am avut atâtea tentative de a scrie ceva care să înceapă cu „Dragă jurnalule, (...)” — fiecare agendă chinuită și, ulterior, păstrată în dulap este martorul acelui eșec. Aceasta este șansa mea de a-mi demonstra cât de haotic și, aproape, deloc dinamic trec zilele pe lângă mine.
Tot mai aproape. Nu obișnuiesc să număr zilele, dar sunt tot mai aproape... tot mai aproape de ai mei 22 și din ce în ce mai departe de fericire. De câte ori în acești 22 de ani oi fi trăit cu adevărat? Cui trebuie să-i mulțumesc și pe cine ar fi cazul să învinovățesc? Ce rost ar avea, de fapt?
Ieri, i-am zis surorii mele că o iubesc...
Obișnuiesc să arunc fraze care să-mi creeze filosofii modeste în cap. În acest caz, retoricul stă în faptul că pe unii oameni îi iubești cu adevărat, iar față de alții nu ai decât o simplă datorie morală.
Tot ieri, am terminat de citit „Accidentul” de Mihail Sebastian, iar azi nu am fost în stare să hotărăsc care să fie următoarea mea lectură.
Marti
Noaptea asta m-a trezit un sentiment ciudat, de parcă aș fi trăit retrospectiv momentul în care a început să-mi fie frică. Nu știu pe unde îmi zburau gândurile, așa încât să ajung să mă trezesc pe la 2, într-o liniște totală, cu senzația unui coșmar rulat continuu.
Întotdeauna am ținut să cred că frica mea rezidă în ceva anume, dar s-ar putea ca generatorul ei să stea în ceva total opus crezului meu.
Vorba cântecului: „Anii trec, ne schimbă.”
Miercuri
Haos și rutină, în același timp. Încă sunt nehotărâtă referitor la următoarea lectură. Poate că săptămâna asta și cărțile vor o pauză de la mine? Ce ușor ar fi, dacă ai putea pune Universul pe pauză, așa cum încetezi, brusc, să citești sau să privești ceva
Totuși oamenii nu au pauză. Nu vor pauză. În fiecare zi sunt alții. Progresează. Regresează. Te sperie.
Joi
Nu știu să explic de ce, dar am o relație aparte cu zilele de joi. Mi se par o gură de aer într-un spațiu închis. Mi se par intense, chiar dacă nu valorifici nicio oră din cele 24.
N-am așteptat ziua asta, ca să public acel text kilometric, pe care nici măcar nu-l aveam pregătit din timp.
N-am așteptat-o, ca să fiu fericită...
N-am așteptat-o, ca să mă iubească toți mai mult decât ieri. N-am așteptat-o, nici măcar ca să primesc flori. S-a întâmplat doar.
Cu toate astea, dacă ar fi să-mi doresc ceva, aș vrea să existe o delimitare cât se poate de clară a ceea ce înseamnă „eu și tu” ca ființe separate. În vederea unui „noi” plauzibil, aș accepta un „eu”, în formă autentică, și aș da, efectiv, orice pentru un alt „tu”.
22, nu fi o (altă) floare de ghiveci, te rog!
Atât.
Vineri
M-am schimbat. Nu pentru că oficialii 22 sunt deja ai mei de 24 de ore întregi. Nu o să fiu absurdă, afirmând că aș fi alta, pentru că nu sunt.
În schimb, mă analizez retrospectiv și conștientizez faptul că nu ar trebui să mă judec...
Greșesc și poate că o fac cel mai bine dintre toate exemplarele umane Atenție! Domnișoară egoistă și arogantă la orizont, ar zice unii. Nu. Frustrări sunt multe și zac liniștit, zilnic, în moduri atât de diverse în interiorul nostru, încât nu poți avea nici cea mai mică idee despre ce complicații pot aduce.
Rămâne doar să te oprești, s-asculți și poate să (nu) înțelegi. Să aștepți. Poate o carte nouă. Poate un parfum. Poate o îmbrățișare. Poate o poezie scrisă cu sau fără rimă, în care să te regăsești atât de tare, încât să vrei să o trăiești la nesfârșit, ca într-o oglindă, în care atunci când privești, îți vine să plângi.
P.S. Merit mai mult și a mea oglindă știe asta.