Politica moldoveană în ajunul Centenarului

În ultima săptămână clasa politică de la Chișinău a mai pus o dată în vitrină modul său de a funcționa și de a stoarce foloase. Am avut vizite de nivel înalt în Est și în Vest, adică ne-am situat, ca de fiecare dată, „echidistant”, am bifat ambele liste. Discursurile demnitarilor de la Chișinău se contrazic, exprimă atitudini divergente, care n-au cum să ajute Moldova, ci doar să-i consacre condiția de „țară” împotmolită, răstignită între azimuturi geopolitice diferite, incapabilă să facă un pas decisiv în destinul ei.

Politica moldoveană în ajunul Centenarului

Nimeni nu mai încearcă să țină evidența vizitelor lui Dodon în Rusia, unde acesta merge, ai zice, în fiecare weekend, cum s-ar duce la o casă de vacanță. E mult mai simplu să contabilizezi vizitele lui Dodon la București și la Kiev. În dreptul lor stă un ZERO uriaș cât clădirea președinției renovată de Erdogan contra unor profesori turci din liceele moldovene livrați închisorilor din Anatolia…

Incapabil să se manifeste pe plan intern ca președinte, să se opună actualei puteri căreia îi datorează în bună măsură jilțul în care a urcat, Dodon joacă pe cartea rusească. E un „as”

electoral preluat, moștenit de la toate partidele pro-rusești și de „stânga” care s-au succedat în ultimii 27 de ani în Republica Moldova. Noutatea este că socialistul a reușit să imprime acestei direcții politice, din păcate, constitutive pentru mentalul politic moldovean, imaginea cea mai jalnică, cea mai dizgrațioasă: cea a servilismului ultim, dincolo de care nu se mai află decât anihilarea totală a identității și a drepturilor noastre ca indivizi și ca națiune.

Ultima vizită a lui Dodon la Moscova, care a culminat cu discursul său în Duma de stat, a fost unanim calificată de presa de la Chișinău ca o capitulare în fața agresorului. Să spui că cei ce solicită retragerea trupelor rusești din Transnistria vor să aducă regiunea în stare de război înseamnă să profanezi memoria concetățenilor noștri uciși de armata rusă la Nistru. Și cine sunt acești iresponsabili însetați de război? Păi… guvernul de la Chișinău, ONU, CEDO, Uniunea Europeană și Statele Unite!

Moscova și-a găsit în persoana lui Dodon unealta perfectă pentru planurile ei de federalizare a Republicii Moldova. Nici măcar Voronin – „părintele” actualului regim oligarhic de la Chișinău – nu și-a împins atât de departe defetismul în fața Moscovei. Singura întrebare este până unde poate să meargă Dodon pentru a-și vedea împlinite visele de mărire, de putere absolută?

La întâlnirile sale cu moldovenii de la Moscova și Sankt-Petersburg Dodon s-a lăudat cu „înțelegerile” la care a ajuns cu Vladimir Putin privind situația muncitorilor moldoveni cu statut incert în Federația Rusă, îndemnându-i să revină acasă în februarie la alegeri, pentru a susține cimentarea legăturilor prietenești dintre Moldova și Rusia, adică să voteze cu PSRM, partidul său de suflet.

E o schemă clară, transparentă, de corupere a alegătorilor. Oamenilor li se promite, cinic, obraznic, contra unor voturi pentru forțele pro-rusești, o viață mai ușoară în Rusia. Dodon nu cere, nu insistă pe lângă guvernarea de la Chișinău să încheie niște acorduri clare cu Moscova privind condițiile de aflare a muncitorilor noștri în Federația Rusă. La el totul se bazează pe „înțelegeri amicale”. Dodon se laudă mereu cu relațiile sale personale, privilegiate cu Kremlinul. Nu-și pune nicio clipă problema ce se va întâmpla cu acești oameni, dacă lui Putin, într-o dimineață, i se va urî de „înțelegerile” lui cu Dodon și în general nu va mai dori să-l primească la Kremlin? Cum capriciile lui Putin definesc esența politicii statului rus, iar garanții așternute pe hârtie nu există, muncitorii noștri din Rusia se pot trezi la un moment dat în aer.

Mă întreb dacă moldovenii din Rusia, cei care vin la întâlnirile cu Dodon, sunt conștienți de acest pericol? Cum se simt ei în pielea unor ostatici ai „relațiilor amicale” dintre Dodon și Putin? Își dau seama că sunt o simplă masă de manevră electorală, iar această situație generează nenumărate drame și tragedii: moldovenii sunt umiliți, hăituiți, prigoniți în Rusia; aflați la cheremul clanurilor mafiote rusești din construcții și din alte domenii, concetățenii noștri prestează fără nici un fel de protecție și garanții de siguranță personală. Sunt de acord ei ca această mizerie să perpetueze?...

Afirmațiile lui Dodon referitoare la pacea garantată de armata rusă la Nistru sunt contrazise de o nouă escaladare a conflictului ruso-ucrainean, după ce nave ucrainene de transport au fost atacate de marina militară rusă în zona strâmtorii Kerci din Marea Neagră, fapt ce a condus la declararea stării de urgență în zece regiuni din Ucraina, inclusiv în zone limitrofe Moldovei și regiunii separatiste transnistrene. Dodon evită să se pronunțe tranșant în chestiunea anexării Crimeii, refuză să recunoască integritatea teritorială a Ucrainei, în contrast cu guvernanții de la Chișinău, care și-au exprimat, fără ezitare, solidaritatea cu poporul ucrainean.

Mai mult decât atât. Săptămâna trecută, la București, cu ocazia ședinței comune a guvernelor român și moldovean, s-au încheiat acorduri, s-au făcut promisiuni încurajatoare de integrare și interconectare energetică, dar mai ales au răsunat multe vorbe de înfrățire în gânduri și simțiri. Premierul Filip a compus metafore, a vorbit despre „sistemul sanguin” care ar trebui să lege cele două maluri de Prut, aproape ca în cunoscutele șlagăre patriotice despre „Două lacrimi gemene, Chișinău și București”. A urmat vizita lui Andrian Candu la București, cu alte declarații și decorații primite din partea șefului Camerei Deputaților, Liviu Dragnea.

Iată, așadar, două imagini, două alternative. Prima: Dodon, cel care îi oferă Moscovei un cap de pod în Moldova și-i transformă pe moldovenii din Rusia în obiectul unui șantaj politic. Și a doua: guvernarea de la Chișinău, care face declarații de înfrățire cu Bucureștiul, semnează acorduri de interconectare energetică, vorbește despre „sângele” care îi leagă pe românii din cele două state. Ce poate fi mai spectaculos, mai categoric decât această diferență de opțiuni?... Dar este un dezacord real, bazat pe valori divergente, sau doar un joc cu miză electorală?

Vom afla răspunsul la această întrebare după felul cum se va desfășura campania electorală și după culoarea coaliției de guvernare ce va rezulta în urma scrutinului.

Dar și până atunci anumite constatări ne stau la îndemână. Dacă implementarea proiectelor energetice implică întrunirea unor condiții, nu tocmai simple, financiare și tehnice, se putea face mult mai mult pe plan legislativ și simbolic. Cel mai bun cadou pe care l-ar fi putut oferi Republica Moldova în anul Centenarului Marii Uniri ar fi fost legiferarea limbii române în Constituție, modificarea Articolului 13. Pentru asta nu era nevoie de bani (…sau era nevoie?), ci doar de voință politică. Guvernarea are suficienți deputați, suficiente pârghii, mijloace de persuasiune, pentru a fi adoptat această decizie crucială inclusiv cu sprijinul opoziției parlamentare de centru-dreapta, care a înaintat cuvenitul proiect de lege. Nu a făcut-o. Tot așa a respins ideea unei sesiuni comune a parlamentelor celor două state pentru a celebra un eveniment fondator pentru întreaga națiune română și semnificativ pentru viitorul ei.

Regimul de la Chișinău a refuzat să treacă Rubiconul identitar, nu a vrut să se ridice la înălțimea înaintașilor noștri, cum n-au făcut-o, trebuie spus, nici guvernările precedente. Și tot el refuză să se comporte european în raport cu propriii cetățeni și cu partenerii noștri occidentali. Moldovenii au rămas pe același „mal” al nesiguranței, manipulării și al nesfârșitelor privațiuni.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.