Pentru a marca 75 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare de la Auschwitz, peste patruzeci de președinți, premieri și fețe regale se vor întâlni joi la Ierusalim în cadrul celui de-Al Cincilea Forum Mondial dedicat Holocaustului. O a doua comemorare va avea loc luni, 27 ianuarie—data oficială a eliberării Auschwitzului de către trupele Armatei Roșii—în Polonia. Președintele polonez Andrzej Duda a declinat invitația de a merge la Yad Vashem pe motiv că, spre deosebire de Vladimir Putin, nu a fost inclus ca spicher în cadrul programului și, astfel, punctul de vedere polonez nu ar fi redat corespunzător.
După eliberarea lagărului de exterminare nazist Auschwitz - Birkenau, 1945
La Auschwitz, naziștii au ucis peste 1 milion de evrei, dar și cca. șaptezeci de mii de polonezi romano-catolici. Din acest punct de vedere, a devenit un loc sacru pentru ambele categorii care au trecut prin ceea ce David Rousset numea „planeta moartă înțesată de cadavre” (The Other Kingdom).
Președintele Franței, Emmanuel Macron la Zidul plângerii, Ierusalim 22 ianuarie 2020
Istoria politicilor de comemorare pare una croită sub semnul controverselor. Să reamintim că, în urmă cu 25 de ani, tot în ianuarie, erupsese o altă dispută legată de a cincizecea comemorare a eliberării lagărului. Deranjați că guvernul polonez părea să desconsidere elementele specific evreiești ale exterminării naziste de la Auschwitz, liderii evrei și alți purtători de cuvânt, incluzându-l pe Elie Wiesel (1928–2016), au amenințat cu boicotarea ceremoniilor. La final, mai multe grupuri evreiești au participat la aniversarea poloneză. Însă, în timp ce președintele polonez de atunci, Lech Wałęsa, deschidea festivitățile cu un discurs care nu făcea nicio referire la victimele evreiești, era organizată și o ceremonie alternativă. Toate aceste controverse constituie episoade semnificative din bătălia permanentă pentru sensurile și memoria Auschwitzului.
De la dezbaterile asupra numărului victimelor care au pierit, la abia mascatul antisemitism al negaționiștilor Holocaustului care au pretins că n-a avut loc niciun genocid, ori la conflictele cu privire la „îndrituirea” națională, religioasă și morală a amplasamentului, Auschwitzul a fost încontinuu un loc contestat încă de când, în ianuarie 1945, puneau acolo piciorul, pentru prima dată, soldații sovietici.
David Dushman, evreu rus, a fost printre primii soldați ai Armatei Roșii care a intrat în lagărul de exterminare de la Auschwitz-Birkenau, într0un interviu cu agenția Reuters, 10 ianuarie 2020
Atunci când trupele Armatei Roșii au pătruns în lagăr, au mai găsit cca. 7.000 de prizonieri, rămași din cei circa un milion și jumătate care trecuseră prin complexul Auschwitz (din care 90% fuseseră evrei). Mulți din acei supraviețuitori au murit după eliberare. Cu câteva zile înainte de sosirea sovieticilor, naziștii luaseră majoritatea prizonierilor rămași într-un marș al morții, un efort pervers de a menține controlul și a ascunde dovezile atrocității. Cert este că a plasa aceste ceremonii sub semnul eliberării spune mai puțin despre evenimentele Holocaustului decât despre dorința culturilor contemporane de a stăpâni un trecut înșelător și evaziv, și ale cărui ecouri încă mai rezonează.
Cancelara Germaniei, Angela Merkel și premierul polonez Mateusz Morawiecki , ianuarie 2019
Auschwitzul a fost, de asemenea, un subiect de dispută intelectuală și în legătură cu ceea ce filosoful Theodor Adorno numea, în 1959, Vergangenheitsbewältigung (administrarea trecutului). Adorno este principalul responsabil pentru centralitatea pe care a avut-o Auschwitzul în discursurile academice și mai puțin academice. Fraza sa, după care „a scrie poezie post-Auschwitz reprezintă un act barbar”, rămâne alături de cea a lui Walter Benjamin—„nu există vreo dovadă a civilizației care nu este în același timp una a barbariei”—una din cele mai citate declarații despre cultura modernă în secolul XX. Ca slogan compus din două cuvinte, „după Auschwitz” a devenit echivalentul intelectual al mantrei de poster politic „Nunca Más” („Never Again”).
Un tren cu deportați, sosește la lagărul de exterminare Auschwitz.
După Holocaust, mulți au început să conștientizeze că reamintirea și mărturia nu sunt procese evidente, sau care vorbesc de la sine. „Cum ar fi dacă tragedia mesagerului este că n-a putut să-și transmită mesajul”, a întrebat la un moment dat Elie Wiesel. „Sau, mai rău, dacă și-a uitat mesajul. Mai rău, dacă a uitat că este mesagerul. Sau, și mai rău, dacă a transmis mesajul și nimic nu s-a schimbat”. Așa cum ne reamintește și parabola lui Wiesel, supraviețuitorii Holocaustului au înfruntat, și mulți încă mai continuă să o facă, bariere tulburătoare, interne și externe, atunci când caută să-și amintească și povestească trecutul. În realitate, singura misiune care revine europenilor, indiferent de politicile de memorie adoptate de o țară sau alta, de un participant la eveniment sau altul, este aceea de a fi „capabili să asculte vocile singuratice ce încearcă să ajungă la noi din abis” (Jan Gross, Neighbors)
Polona, muzeul de la lagărul de exterminare nazist Auschwitz - Birkenau
„Timpul nu vindecă toate rănile; există acelea care rămân dureros de deschise”, scria același Elie Wiesel în 1975, la treizeci de ani de la eliberarea lagărului morții de la Auschwitz. Astăzi, cu prilejul celei de-a șaptezeci și cincea comemorări, cuvintele lui Wiesel, prin cadența lor liturgică, mistuie la fel de tare. Asumarea acelor „răni care nu se mai vindecă” poate ajuta lumea contemporană să se distanțeze puțin mai mult de disputele, emoțiile și uneori chiar acuzațiile care au însoțit, încă de la început, posteritatea acestei mari tragedii a umanității...